Martirii lui Eros VI [fragment]

Revizorul şcolar

Noua slujbă de revizor şcolar i se păru grea la început; să colinzi două judeţe prin coclauri şi noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un motiv de îngrijorare pentru poetul învăţat cu scaunul bibliotecii. Dar, orice rău e spre bine, gândea Mihai, cu revizoratul lui reInnoda un fir rupt în copilărie când colindase ţara în lungiş şi-n curmeziş. Acum intra în contact cu populaţia rurală, singura care-l interesa cu adevărat.

La început revizorul convocă invătătorii pentru conferinţele anuale. Lecţiile practice le ţinu la Şcoala din Sărărie, unde descoperi un învăţător bărbos care avea mare talent în ale pedagogiei, ţinând lecţii de toată frumuseţea, cu snoavele şi braşoavele lui.

-Creangă, mă numesc, se recomandă el şi-i întinse mâna revizorului, apoi pe dumneavoastră vă cunosc de la Convorbiri şi de la bibliotecă. In pârdalnicu nostru de Iaşi cine nu vă cunoaşte? Vorba ceea: Ieşi în drum şi tot satul se cărăbăneşte cu ochii pe tine! Că matale eşti Craiu-n ţara noastră-ntrale poeziei!

-Mulţam pentru compliment, domnule Creangă! Şi felicitări în ale dăscăliei! Tare eşti şugubăţ la vorbă şi slobod la limbă, aşa cum îi şade bine moldoveanului… D-aia-i dai fătucii să mănânce, să-ndruge şi ea vrute şi nevrute. Ce-am avut şi ce-am pierdut: o muiere care mi-ā mâncat din fiere şi-o popie despopită… Din ziua ând s-au cunoscut, Eminescu şi Creangă nu mai puteau sta unul fără altul, au început să-şi depene amintirile. Eminescu îi povesti de unde venea, despre copilăria lui, despre cotuna Ipoteştilor, leagănul primilor ani ai vieţii, îi vorbi despre Viena, despre Berlin, despre Buda-Sakia-Muni, despre Schopenhauer şi despre multe altele… Creangă, cu vocea lui gravă, plină de inflexiuni, îi povesti despre raiul Humuleştilor, despre fraţii şi surorile lui, despre necazul cu fosta nevastă, Ileana, despre băiatul lui…

Eminescu râdea ca un copil când asculta toate drăcoveniile lui şi-l încurajă să le pună pe hârtie. Seara la Bolta-Rece, la grecul Kir Amira, continuau la un pahar de vin cu poveştile lor până târziu în noapte.

-Plăteşte băiatul!-zicea Creangă, vorba ceea: Aista-i băiatul gălăţanul,/ care şi-ā băut sumanul,/şi-ā rămas într-un ilic/ şi îl ie dracu de frig! Hei, coane Mihai, le-aş scrie eu pe toate cele, dar cine mi le ia în seamă?

-Bădie, eu am un gând cu dumneata… Înainte de ā te duce la seratele Junimii, am să te duc în seara asta în casa lui Micle să distrezi cuconetul. I-am promis Veronicăi că vin cu dumneata şi pace!

-Stiu, coane Mihai, că tălică stai bine cu cucoana Miclea şi ţi-i dragă, dar ţărăniile mele-s cam nesărate pentru obrazul domniilor lor… -Or să fie numai ochi şi urechi, bădie!

-Aista aşe-i, eu o văd pe Tinca mea că râde ca o bicisnică atunci când îi citesc ţărăniile mele… Dar la mâncare să n-avem grabă că ni se-ntorc burdihanele pe dos… Avem noi ac de cojocul doamnei Miclea!

Tăcură, mâncară şi băură.

Eminescu îl privea pe Creangă cu o curiozitate de copil, i se părea rupt din munte, un dar al naturii, făcut oamenilor… Gras, bărbos, clăpăug,cu mişcări lente. În hainele lui de şiac, părea mai de grabă un negustor de Lipsca, decât un institutor de şcoală nouă.

-N-ai încercat să te însori, coane Mihai?

-Pân-acum nu prea am avut timp şi nu-mi dă brânci viata la însurătoare.

-Însurătoarea te-ar aduna de pe drumuri…dar dacă păţeşti ca mine, sireacul…

Apoi vorbiră despre Titu Maiorescu, care-i fusese profesor lui Creangă şi-l ajutase mai târziu cu postul.

Nocturnii Eminescu şi Creangă se înfăţişară la poarta Veronicăi la o oră târzie, ca doi crai rătăciţi ai Iaşului, având mare chef de vorbă. Nu mai strigară, intrară în curte şi priviră pe geam.

-Se vede treaba, coane Mihai, că sunt la sindrofie, ia priveşte să vezi ce n-ai văzut, lume cât în târgul lui Cremene, numai cucoane şi cuconiţe.

Veronica nu-l cunoscuse personal pe Ion Creangă, îl văzuse pe ex-diacon la teatru sau la întâlnirile politice, fermecând adunarea cu vorbele lui colorate, împrumutate din limbajul coţcăresc al ţăranilor. Îşi amintea, elevă fiind, că-l ascultase odată la o întrunire politică şi murise de râs de snoavele lui presărate în cuvântare. Ā fost nevoie să-l oprească organizatorii, căci altfel ar fi transformat adunare în bâlci. Câţiva junimişti strigaseră să iasă afară că locul lui e la amvon nu aici… Când Eminescu îi vorbise Veronicăi despre el şi-i povestise ce stofă de povestitor este în el, femeia îi ironiză pe amândoi:

Tună şi v-adunâ
Ca doi frăţiori,
Tu împuşcă lună,
El împuşcă ciori!

Eminescu râsese şi-i atrăsese atenţia că astfel de oameni nu se găsesc pe toate drumurile, el era o tulpină ce răsărise dintr-o rădăcină seculară.

Pe cine căutaţi dumneavoastră acum în toiul nopţii?, dăte Maria, femeia din casă peste ei, bolborosind pe la fereastră.

– Pe duduca Miclea, pacatele noastre,îi răspunse Creangă, că ne-am luat cu aşteptatul şi era gata să ne-apuce zorile dând ocol casei!

Femeia intră în salon şi-i şopti Veronicăi că Eminescu cu un necunoscut doresc să-i vorvească. Veronica auzise încă din vară ca Eminescu cu Creangă erau nedespărţiţi. Se tot întreba şi ea ca toată lumea ce-or fi vorbind ei zile întregi de numai termină. Când Veronica îi imputase poetului că nu mai are timp pentru ea, el dăduse vina pe noua slujbă, dar adevărul era altul şi ea îl ştia. Creangă zi Emineswcu o luau razna pe  delul Buciumului, dând ocol Iaşului, sau se închideau la Bolta-Rece şi puneau ţara la cale stând până în zori. Ba câteodată mergeau la bojdeuca lui Creangă sau la cancelaria revizoratului şi-o continuau aşa până ā doua zi .

– V-aţi îndurat să-mi călcaţi şi mie casa după atâta amar de timp, trebuia să vă aştept cu flori!- ieşi Veronica în pridvor, invitându-i în casă, făcând pe supărata.

-Am venit şi cu domnul Creangă, căută Eminescu să se scuze, după cum ţi-ā fost voia… -Domnul Creangă e aşteptat demult în casa noastră, poftiţi şi nu mai faceţi nazuri…

-D-apăi, duduiţă, Popa Smântână, cum m-au probozit junimiştii umblă teleleu până-n chindie după ziua de ieri şi sireacul n-o mai găseşte…

-V-aşteaptâ cucoanele ca pe pâinea caldă, mai ales când au auzit că-i vorba şi de domnul Creangâ.

Intrară în salon, Creangă se trase ruşinos după uşă şi mihai îl urmă. Veronica bucuroasă făcu cunoştinţele:

-Pe domnul Eminescu cred că-l cunoaşteţi. Pe domnul Creangă vi-l recomand acum, el e cel mai mare povestitor al românilor!

-Dragele mele cuconiţe, începu Creangă, eu aş zice s-o lăsaţi moartă-n păpuşoi că nu-s eu cel mai mare…, obraz de scoarţă cum îs, n-am motive de împăunare chiar dacă duduia Miclea îmi pune corniţele lui michiduţă şi face din ţântar armăsar arăpesc. Vedeţi-vă de conciurile dumneavoastră, căci eu cu conu Mihai am picat cam pe nepusă mămăliga şi ni-i teamă că v-am stricat sindrofia.

Toate râseră şi bătură din palme.

După câteva poetese care citiră poezile lor, urma Creangă:

–    Eu, duduiţele mele, n-am nimic scris, căci am cutezat că ţărăniile mele nu sunt pentru obrazul subţire al domniilor voastre, dar fiindcă m-aţi rugat, eu am să vă spun una de pe uliţa mare…

Şi începu să la povestească ,,Soacra cu trei nurori…”