Maia sta chircită lângă zid

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități…
Privirea-i goală, se umple de adâncuri, 
albastre, negre… 
Nu le mai putea distinge sau evalua căldura, 
erau doar proaspete. 
 
Șerpi nemișcați pe pământul arid, 
elegant încovoiau iarba 
rupând tăceri… 
 
„Odată am învățat și eu să aplec iarba, 
în melodii unice, 
muzică de Bach, 
în competiții mereu pierdute…” 
 
Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri, 
mereu în aceeași cămașă neagră, 
picioarele goale, 
speriată de verdele rece… 
 
Mușchi și licheni îi alunecă pe frunte… 
Atingerile rochiei de voal și brocart,
nu o mai recunosc…
Șarpele, 
cuțit înfipt în orhidea
care-și smulge singura petalele
în reverberații
de senin… 
Cu ce se mai poate măsura,
zidul?