Locul

Timp pierdut, auzea doctorul rostindu-se din ce în ce mai des în jurul lui. Ca și cum timpul ar fi fost o sumă de bani sau orice altceva ce poate fi pierdut. […]

Motto:     “He’s a real nowhere man,
Sitting in his Nowhere Land,
Making all his nowhere plans

for nobody.”

(The Beatles – Nowhere man)

Timp pierdut, auzea doctorul rostindu-se din ce în ce mai des în jurul lui. Ca și cum timpul ar fi fost o sumă de bani sau orice altceva ce poate fi pierdut. I se părea că oamenii care rosteau aceste cuvinte nu le înțelegeau pe deplin, pentru că doctorul știa de ceva vreme că timpul nu poate fi decât trăit, și acest lucru în cantitate limitată. Cât o viață.

Doctorul ajunsese până în momentul când părul îi devenea cenușiu. Foarte clar, se simțea alcătuit din amintiri, din gânduri și senzații păstrate în ființa lui, poate fără voie. Anii copilăriei, părinții, anii de școală, cariera, chiar un război și o căsătorie. Viața la spital, suferințe înmiite pe care le întâlnise la tot pasul. Alinarea unui simptom sau a unei răni, dar numai pentru scurt timp. Apoi, totul continua la fel, sub un tăvălug de neoprit al bolilor și durerii pe care se crezuse în stare să le înlăture din lume. Trebuia să le ducă mai departe, îi aparțineau toate acestea, cu încă o convingere, aceea că tot ce poate fi ținut în mâini are pe lumea asta o umbră. Umbră pe care doctorul credea că o poate lumina, dar ea se întindea tot mai mult, ca o adevărată molimă pe care omul era silit s-o îndure. Trăia sub acestă umbră, sau așa i se părea, ori de câte ori auzea că timpul poate fi pierdut. Își dorea o schimbare, știind că amintirile sunt alcătuite din gânduri, ale lui sau ale altora. Senzația gândirii, asta era destul de greu de definit, oricât se străduise în anii practicării medicinei să descopere cum se nășteau gândurile oamenilor. Mai ales cele care îi duceau inevitabil către boli ce se cereau vindecate cu eforturi grele. În tinerețe, dorise aproape inconștient să vindece lumea. Știind că mai întâi de toate trebuie vindecat omul, alesese medicina. Acum, când părul îi devenise cenușiu, simțea că omul nu poate fi vindecat de boala de a trăi dacă nu dorea această vindecare. Acest paradox îi dădea mult de furcă și dorea înainte de toate să se înțeleagă pe el însuși. Poate ar fi aflat ce e ascuns în miliardele de energii însumate, ca niște vise haotice, care învăluiau locul acesta numit pământ sub formă de gânduri. I se părea că se înfăptuiește un fel de dreptate pe care omul, orbit cumva, nu o poate înțelege. Dar punea fără voie umărul la rotirea acestui amalgam de gânduri din materia căreia se alcătuia o lume nu dintre cele mai bune.

Doctorul încercă să se vindece pe el, conștient de boala de a fi viu. Căută din răsputeri să alunge toate gândurile. Își spuse că nu știe nimic, nimic. Că este un copil care născocește și învață să trăiască din nou, reluând lumea de la început, din locul în care păsările, marea și cerul erau încă libere și senine. În mare parte reuși, cu un efort intens și repetat de golire a minții. Cu toate acestea, rămâneau mereu lucruri pe care nu reușea să le facă să dispară. Erau senzațiile trăite din dragoste, la diferite vârste, în cele mai ciudate împrejurări și față de cele mai diverse subiecte.  Fără senzațiile astea aș fi cu adevărat gol, pustiu, își spuse doctorul cu oarecare uimire. Trecerea îl purtă, pas cu pas, prin momentele trăite, nu pierdute. Înțelegea de ce îi fusese necesar să audă atât de des în jurul lui că timpul este pierdut. Își aminti durerile, cele care mai izbuteau să rămână cu încăpățânare în ființa gândurilor lui. Nu dorea să le împrăștie, le păstra tăinuite, dar demontarea lor îi era cum nu se poate mai dificilă. La o recapitulare a acestor frici, înțelese cu o vie emoție că fricile lui se reduceau la una singură, la frica de toate formele vieții, la frica de a trăi. Frica de viitor, clădit pe fărâmele sparte ale gândurilor altora. Nu știa dacă e doar rezultatul anilor de medicină pe care îi trăise, cu destule înfrângeri în fața morții. Știa însă că va primi un răspuns doar în acel loc de început, cu păsări, cu mare și cer senin. Poate că viața e doar o manifestare a timpului în forme nesfârșite, se gândea doctorul. Mai simțea că tot ceea ce trăise îi fusese menit numai lui, ca și cum cineva alesese să-i înșiruie pe un fir totul. Acum, acest fir părea să-și fi atins celălalt capăt, al începutului. Odată cu asta, descoperirea că trăise. Până la încărunțire, fără a repara nimic, trăise și atât. Timp pierdut?

Ceea ce zidise prin dragoste putea dăinui peste veșnicii. Mai mult decât orice altă zidire omenească, sortită mai devreme ori mai târziu transformării în ruină. Pe cel zidit de veșnicie, chiar doborât pe o cruce, nimic nu-l putea clinti din eternitate. În schimb, casele, palatele și alte opere de mâini de om, ajungeau la starea de moarte fizică, asemenea creatorilor lor. Aceeași boală care îi măcina pe oameni mai iute ori mai încet, numită viață, dar încă nedeslușită. Aici, în locul nejudecător a nimic, o mare a păsărilor și a cerului senin, doctorul simțea semnele unei noi atenții. Un ocean albastru oglindind un cer albastru, cu zburătoare libere care doar ele știau să ajungă la insula încă neaflată de el pentru odihnă. Un mister al acestei nesfârșiri, o taină care-și căuta ochii unei noi priviri. Dezvăluirea unor secrete neascunse niciodată numănui. Altfel, oceanul ar fi rămas așa cum era pentru cei care socoteau că timpul poate fi pierdut, doar un deșert al apelor. Aici, în locul acesta, timpul se ștergea pe nesimțite. Numai vibrațiile căpătau puteri vindecătoare, așa cum putea doctorul să le descifreze, ca și cum ar fi primit în dar un costum de protecție împotriva fricii lui de viață. O descoperire nouă, numai pentru el. Gândul că ar fi putut fi a tuturor, dacă ar fi înțeles că timpul poate fi învățat și învins doar iubind, îi dăruia o adâncă tristețe.

Trăise un timp al creșterii. Cum? Așa cum îl alcătuise chiar el, doctorul, ca un biet magnet care atrage numai polul opus, pentru ca apoi să-l învinovățească. Lucrul acesta îl închisese într-o cușcă nevăzută, aceea a fricii dăruite lui de alții, sau poate a lui însuși. Simțea în adâncul ființei sale că e un element care este străin omului, un fel de virus strecurat pe căi încă necunoscute, dar făcând ravagii în viețile oamenilor. În vremea acelei creșteri ardea cu entuziasm, părul îi era negru și mai credea în vindecarea bolii de viață a oamenilor. Plin de foc și energie, vindecase boli grele atât cât îi stătuse în puteri. Îi deveniseră astfel dragi oamenii, chiar și cei care îi fuseseră dușmani.  Știind că îi chemase, afla cum trebuie să-i ierte pentru învinovățirile lui.

O eliberare, aici, în locul acesta al plăților de nici un fel. Nici al recompenselor, ci doar al tăcerii întregii omeniri. Era sigur că va urma un timp al descreșterii, ca o respirație încă nedeplină a cuiva care își dormea somnul. Un somn al dreptății nevăzute. După aceea, lumea va fi mai bogată fără mine, își spunea doctorul, descoperind, ca un copil cu părul încărunțit, că este doar omul fiului omului. Paradoxul îmbogățirii prin lipsă, o cale a zidirii din dragoste.

Flacăra devenea jar molcom. Își dori să-l păstreze așa, știind că va sfârși prin a deveni doar cenușă. O fereastră de întuneric. Planurile de vindecare se năruiseră, arseseră, la fel și culoarea părului său. Aici, în locul pe care l-ar fi putut numi nicăieri și pretutindeni din pricina lipsei timpului, doctorul își dori să stea o clipă și să se odihnească. Pentru a rămâne. Păsările, marea și cerul senin nu puteau fi ale lui, nu și le putea însuși pe vecie, deși erau și ale lui. Aveau numai un timp deosebit de al lui, atâta tot.

A fi o mișcare împietrită: doctorul află că asta îi fusese greșeala cea mai mare, frica de a trăi. A fi static, închis într-o cușcă. Stând ca o piedică, un obstacol în calea mișcărilor cerului, cele cu neputință de oprit, care își urmau drumul lor. Păstrându-și mereu doar umbra, pentru că dorise să își țină în mâini propriul timp, ajuns acum până la cenușă. Doctorul deveni singura materie și mărturie a umbrei, rece și fără putință de a mai arde. Poate cuibul definitiv al păsării Phoenix, al cărui ou rămâne înghețat pe vecie, pentru atât de dorita odihnă.