Jocul cu cercul

Motto: Ei nu-ţi vor lua viaţa, dar ţi-o vor stăpâni.

De la o vreme, pentru a-l trezi din somnul veşniciilor lui, cercul era asaltat de o sumedenie de atacatori. Nu ştia încă de unde veniseră. Dintr-o lume a soarelui verde, un glas străin le ordonase odată, demult, cu o putere care-i subjugase: „Vă poruncesc să stricaţi pentru totdeauna această formă!”

Începând din clipa aceea, sub un nume la fel de străin, cei din lumea soarelui verde asaltau din răsputeri cercul. Îl supuneau unor cazne cumplite, încercând fie să-l întindă, fie să-l deschidă, fie să-l facă să nu mai fie cerc. Voiau să-i strâmbe raza, voiau să-l scoată din Legea nesfârşită a raportului său minunat cu diametrul. Îl chinuiau, fără ca el, cercul să ştie cine erau şi mai cu seamă de ce. El avea pentru sine numai puterea hărăzită de Creator, aceea de a rămâne pururi cerc. Aceasta era singura lui Lege, singurul sprijin în lupta surdă care se abătuse deodată asupra lui. Numai din Legea aceasta se putea alcătui întotdeauna la loc şi oricât de dureroase ar fi fost loviturile gloatei aceleia nebune, de îndată îşi regăsea forma ştiută numai de el. După îndelungi zbateri, cu eforturi care îi epuizau, atacatorii cădeau într-un somn adânc şi atunci, printre veşniciile tulburate ale cercului se aşternea liniştea. Privindu-i dormind, cercul vedea cete întregi de demoni hidoşi trecând pe deasupra lor, hăituiţi de biciul nemilos al unui glas bubuitor şi rău. De cum se trezeau, o luau de la început. Cercul  înţelegea că oamenii aceia nu aveau încă un nume şi o lege numai ale lor, că se supuneau orbeşte unui nume şi unei voci străine, subjugaţi cu totul. Voiau cu orice preţ să-l convingă să înveţe să supravieţuiască, pe el, cel care de milenii trăia cum nu se poate mai paşnic, natural, încăpăţânându-se în Legea lăsată lui de Creator. Vieţuia, dar i se impunea o supra-viaţă străină, lui şi oamenilor care-l atacau. Ajunse să-i simtă pe toţi aproape învinşi de absurditatea propriei lor trude. Şi oricât îi înţepaseră trupul de-a lungul timpului cu tot felul de secante, oricât de multe tangente îi loviră punctele, oricâte sectoare s-ar fi vrut rupte din trupul său, cercul rămânea acelaşi, de neînvins. Avea puterea de a se lărgi la nesfârşit, lungindu-şi la infinit singura lui rază, sau de a se strânge ca un laţ greu de suportat de atacatorii lui. L-ar fi vrut sfâşiat, destrupat, rupt, turtit sau răsucit, ar fi făcut orice, numai să nu mai fie cerc. După chipul şi asemănarea Creatorului, el rămânea acelaşi. Şi mereu, mereu, numai călăuza Legii sale, raportul minunat dăruit de Creator între diametrul şi lungimea căii sale rotunde, îl făcea să fie puternic.

După un timp, oamenii, din ce în ce mai istoviţi, începură să-şi folosească mintea. În cele din urmă, convinşi că acest lucru îi va face învingători, îi dădură un nume cu un singur cuvânt. Îl numiră cerc. Credeau, supuşi aceleiaşi străine porunci, că odată cu numele cercul va fi stăpânit şi forma lui învinsă. Dar nu se întâmplă nimic deosebit, cercul rămase la fel de puternic şi oamenii, furioşi din cale afară, se străduiră să-i alcătuiască o altă lege. Nu reuşiră însă, pentru că legea pe care ei o născociră era una a oamenilor, nu a Creatorului.  Era o lege şchioapă, din cauza hipnozei cărora îi  căzuseră pradă la plecare, sub porunca înrobitoare. Această lege, Legea cercului, o dorea mai mult decât orice soarele verde, dar nu rostise încă numănui taina aceasta. Glasul soarelui lor verde se înfuria atunci peste măsură, iar ei cu toţii se temeau şi mai tare. „Sunteţi nişte incapabili!”, li se părea că aud.

Născociră tot felul de întreceri, de idei care mai de care mai stranii şi tot felul de unelte ciudate pentru lucrarea lor sub poruncă. Se petrecu atunci ceva deosebit: începură să se lupte între ei, cu dorinţa de a fi numai unul învingător, numai unul singur conducător al asalturilor. Cel ce rostise porunca plecării îi găsea în felul acesta pe cei mai ageri şi inteligenţi, dar ei nu ştiau că asta era doar una din strategiile soarelui verde. Pe măsură trecerii timpului, ceva le spunea însă că se îndreaptă spre pierzania lor înşile, că nu mai puteau continua şi că oboseala adunată le sfâşia vieţile. Somnul lor era din ce în ce mai scurt şi mai agitat de coşmare cumplite, prinse toate în conturul perfect al unui cerc. Depuneau atâta efort, atâta sârguinţă în lucrarea lor absurdă, încât, din punctul de vedere al cercului, se devorau pe ei înşişi.

Unul din ei, din când în când, dezerta. Îi părăsea pe ceilalţi cu riscul pedepsei cu moartea, departe de casa soarelui lor verde. Înainte de-a pleca, rostea cuvinte ciudate, la care cei rămaşi sub poruncă se gândeau mult timp. Din pricina aceasta, atacurile slăbiră şi cercul putea să se odihnească mai liniştit. Numai după mult timp, oamenii înţeleseră că era de neînvins. Au aflat uimiţi că erau şi alte glasuri, mult mai puternice decât cel auzit de ei. Porunca primită la plecare, cu puterea ei înrobitoare, îi adusese, în clipa acestei extenuante lupte, până la înţelegere. Au descoperit că cercul nu atacase niciodată, pe nici unul din ei, în nici un fel. Şi atunci, uitând lumea soarelui lor verde, au privit cercul ca pe o fiinţă vie şi adevărată, deosebită de ei. Mai întâi cu teamă, ca de orice stare nouă, apoi cu respect, apoi abia şoptind numele pe care i-l dăduseră sub vibraţia unui cuvânt, crezând că vor îndeplini porunca primită. În cele din urmă, rugându-i-se cu toţii ca unui zeu nou-născut. Cercul, în adânca înţelepciune a Legii, s-a bucurat atât de mult încât se arătă oamenilor în toată splendoarea formei sale pe cer.

După mai mult timp, mileniile de rugăciune îngăduiră naşterea dintre ei a unui suflet deosebit. În puritatea gândului său, acel om primi din frumuseţea rotundă căreia i se ruga din inimă darul Legii, revelate numai pentru el. Cu toată bucuria de care era în stare în clipa aceea, le-o împărtăşi tuturor. Poporul acela era acum schimbat. Miile de ani trecuţi de când renunţaseră la luptă îl aduseseră în starea de respect al Legii Creatorului. Învinseseră porunca străină rostită de glasul vrăjit la plecarea din soarele lor verde. Miile de ani care s-au scurs l-au consacrat pe omul acela cu titlul de geometru. Şcolile care-şi sprijină învăţătura pe Legea dăruită lui dăinuie şi astăzi. În timp, soarele verde s-a stins ca o stea bătrână şi odată cu ea a amuţit şi glasul care putea rosti porunci înrobitoare şi străine.

Odată pe an, oamenii aceia se adună în cerc. Stând cu faţa către mijloc, fiecare se vede pe sine în chipul celuilalt. Sunt uniţi, cum nu sunt multe popoare în ceruri, într-un singur punct şi o singură Lege.