Invazia…

Două lumi îşi vor da mâna prin mine, o altă lume se va naşte !…

… E noapte. Încă o noapte prea caldă pentru a putea aţipi măcar. Cleioasă şi înceată, ne duce şi sufletele la vale odată cu trecerea ei. Cearşafurile albe devin parcă jilave sub trupurile noastre,mai fierbinţi decât aerul ce le îmbracă. Stăm goi, întinşi pe patul larg, încercând să nu mişcăm un deget măcar, să nu ne atingem nici gândurile unul de altul. Ne-am scos singurataţile ce fuseseră pitite bine în sertarele minţii încă de pe vremea când buchiseam amândoi abecedarul iubirii şi le-am aşezat -sabie a lui Tristán, între noi, protejându-ne unul pe celălalt.

Mirosul puternic al teilor a inundat dormitorul, impregnând pentru câteva zile mobila şi cărţile răspândite până şi sub pat. Răcoarea duşului abia părăsit, se pierde încă de la primii paşi, trupurile învelindu-se cu aburii ceaiului ce au înlocuit pe nesimţite aerul. Ochii lucesc parcă a febră când se întretaie privirile şi cuvintele pregătite recad în tiparele îmbâcsite de curgerea gelatinoasă a timpului… « -Hai afară !» îmi spune şi îmi atinge uşor mâna cu degetele ei lungi, având un singur inel cu piatră turcoaz pe cel mare, veriga fiind prea largă pentru celelalte. Inelul şi brăţara cu pietre identice înşirate pe un şnur subţire îi sunt singurele podoabe ce le poartă, nu şi le scoate nici noaptea. Spune că o ajută să viseze în culori, îi poartă noroc şi dacă le scoate, vraja se rupe. Eu cred că, de fapt, e prizoniera lor. Nu mi-a spus de unde le are însă câteodată, mai ales în timp ce facem dragoste, scânteiază scurt, parcă fură din energia noastră, parcă se incarcă…

Ne ridicăm anevoie şi păşim desculţi pe covorul devenit dintr-odată o părticică din nisipul fin al dupamiezelor sahariene. Afară , gresia terasei ne primeşte prietenoasă, îmbrăţişându-ne tălpile cu urmele văpăii de peste zi, atât de caldă încât nici nu o mai simţim, persistă doar senzaţia că din ea ne-am fi născut. În spatele nostru perdeaua albă, străvezie, unduie uşor sub atingerea unui curent de aer, mai mult o părere. A coborât o cortină… Acum, deasupra noastră e cerul negru, noi fiind în interiorul unei sfere… pământul e tot o sferă… o sferă închisă într-o alta sferă… şi noi… entităţi la hotarul dintre două lumi. Avea dreptate Eugen Ionesco ! Ce-o fi însemnând «Mă simt în al nouălea cer ! »? Poţi şti cum ţi-ar putea fi acolo din moment ce tu nu l-ai străbătut nici pe primul?!?… Doar l-ai atins aşa, în treacăt, nici zgârietură nu poate fi numită asta!

Stăm rezemaţi de balustrada din lemn de mahon montat pe armătură din fier forjat amintind feroneriile evului mediu şi privim stelele aşteptând o adiere măcar. Fierul negru, răsucit în spirale împletite şi ţintuite cu trandafiri lucraţi în alamă nu e un moft sau un kitsch, e chiar vechi, ca dealtfel şi casa cu cei peste o sută de ani ai ei. Având ziduri groase de peste un metru şi camere înalte de trei metri, cum se făceau pe atunci, casa a constituit mult timp o posibilă pradă pentru tot felul de hiene ale agenţiilor imobiliare sau prădători ai lumii interlope. Ca şi pentru unele mărimi politice ale vremii, de altfel. Asta până a apărut ea, femeia de lângă mine, purtând un dosar burduşit cu acte de proprietate, parafat de tribunalul de la Haga şi încheiat cu o sentinţă de punere în posesie irevocabilă, totul însoţit de o scrisoare adresată unei eminenţe cenuşii a guvernului. Din acel moment, parcă în urma unui ordin, casa a fost scoasă din toate evidenţele celor enumeraţi mai sus. Cred că am fi putut să o şi lăsăm descuiată, parcă erau postaţi la porţi paznici nevazuţi ce îi întorceau din drum pe toţi cei ce veneau cu gând să fure. Chiar şi musafirii simţeau prezenţa acestora pe lângă ei, nu-şi puteau explica ce simt, dar unii chiar nu se simţeau în largul lor şi se grăbeau să plece. Mai ales cei ce veneau cu gânduri ascunse. Aşa am ajuns să descoperim realii prieteni, cam puţini la număr, e adevărat, dar izbutind să avem o companie agreabilă de fiecare dată.

Stelele sclipesc şters ca cioburile pe bolta de catedrală a cerului. Privindu-le, unele parcă încep să coboare încet, dar fără să crească în volum, ceea ce m-a mirat. « -Priveşte, i-am spus, nu vezi nimic neobişnuit?» Mă mângâie cu privirea şi zâmbeşte doar, ridicând galeş un colţ al gurii, aşa cum ştie că îmi place mie. Mai ştie şi că nu mă pot abţine să nu-i culeg zâmbetul cu buzele. După o astfel de invitaţie ar urma războiul simţurilor, atingând hotarele demenţei în încercările de contopire la nivel molecular ale celor două trupuri. În asemenea momente aprind scântei brăţara şi inelul !…

Sunt însă atent la steluţele ce coboară încetişor, pentru moment am crezut că sunt licurici, dar de unde licurici în plin oraş ?! E adevărat, casa e înconjurată de un parc plin de vegetaţie amestecată, castani uriaşi, plantaţi încă de la ridicarea construcţiei, printre ei nuci bătrâni ca romanţele, strajuiţi de tufişurile ploii de aur. Iarba creşte în dezordine prin hăţişul rugilor de mure, zmeură şi măceş, totul formând o mică junglă aici, în centrul oraşului, stropită în alb şi albastru de izbucnirile liliacului, primăvara. Mai noi sunt teii ce inconjoară casa, aceştia fiind plantaţi chiar în ziua morţii lui Nicolae Labiş, spunea ea odată, aşa scrie în documentele păstrate la dosarul familiei. Se poate să fie aşa, poate ceva din spiritul poetului a migrat în sufletele acestor copaci cu flori mari şi galbene ca mierea. Avem acolo, între doi tei, montat un hamac dublu, unde făceam dragoste şi apoi dormeam în serile de mai, când erau teii în floare. Ziua, teritoriul era al albinelor, nu ne înţepau, dar le respectam munca şi alternanţa asta de a stăpâni acel colţ al visării chiar ne plăcea, ne dădea ceva fiori. Nu ştiam niciodată dacă au plecat toate albinele spre adăposturile stupilor odată cu lăsarea serii, sau dacă a mai rămas vreuna mai leneşă să-şi facă şi ea somnul în hamac.

Coboară steluţele lin, parcă nu vor să fie observate. Ajung cam la înălţimea zborului unui avion utilitar, bun de păcălit ţânţarii vara şi încep să se deplaseze încet în stânga şi în dreapta. Din fiecare steluţă se desprind altele mai mici care continuă coborârea la fel de lin. Totul durează câteva minute, poate mai mult, dar eu pierdusem deja noţiunea curgerii timpului. Plouă pur şi simplu cu luminiţe mici ca scânteile desprinse dintr-o grămadă de jar răscolită cu vătraiul. Odată ajunse pe pământ, îşi fac loc şi se cuibăresc acolo, aşteptând zorile. Mă întorc spre doamna mea. Continuă să tacă, doar mă fixează zâmbind. Îmi ia palma în mâna ei micuţă dar fermă şi o strânge cu putere privindu-mă în ochi. Simt cum pătrunde în adâncurile fiinţei mele, cum îmi inundă corpul şi mintea, cum mă transformă într-o dublură a ei. Mă soarbe uşor, devenim un singur fluid energetic, un singur EU, ce umple două trupuri. Închid ochii, lumini de toate culorile se-amestecă sub pleoape, parcă se naşte o auroră boreală acolo, iar în urechi răsună clinchetele unor pahare de cristal, ciocnindu-se, Totul pe fondul unui zgomot asemănător curgerii şampaniei spumoase în cupe. Litere şi cuvinte fără noimă se amestecă în gânduri ce parcă nu sunt ale mele.

Acum, ştiu! Ştiu pentru că simt viitorul în toată splendoarea lui ! Luminiţele sunt seminţele unor plante ce nu se găsesc pe pământ, sunt aduse şi pregătite pentru a fi introduse în solul nostru. Încolţesc sub efectul umezelii produse de roua dimineţii, după noaptea Sânzienelor. Cresc relativ repede şi în câteva zile înfloresc având toată gama de culori şi nuanţe ale curcubeului. Când le priveşti vibrează şi încep să irizeze, parcă îţi citesc gândurile, formând o hologramă ce se zbate în jurul fiecăreia, îndemnându-te la visare. Asta dacă ai gânduri curate. Dacă vrei să le striveşti simţi ţipătul a sute de lilieci în creier şi renunţi repede, mai ales că rămâi şi cu o durere de cap persistentă, pulsatorie, parcă-ţi explodează tâmplele. Trece cu o sărutare dată cuiva drag…
Dacă sunt tăiate sau rupte, continuă să fiinţeze fără să se ofilească. În timpul acesta, dintre staminele lor apar timide mici seminţe cât gamalia de ac. Îşi caută o traiectorie care să le asigure o cât mai rapidă metamorfoză, apoi ţâşnesc. Când găsesc pământ se ascund acolo iar puţina umezeală din aerul încins le ajută să prindă viaţă. Uneori, chiar şi o urmă de praf între două scânduri ale podelei e deajuns pentru asta. Se hrănesc cu oxigenul din aerul terestru. Cu oxigen şi lumină ! Misiunea lor este să cureţe atmosfera de oxigen. Alt gaz, având arome din cele mai plăcute şi cuprinzând toată gama mirodeniilor pământene avea să fie introdus prin intermediul altor seminţe ce urmau să fie aduse mâine noapte. Gazul acesta cuprinde şi toate atributele oxigenului! Invazia începuse, iar tot ce există aici va fi modificat, fiecare om purtând câte două flori în suflet. Entităţile neştiutei lumi urmau să coboare printre noi după trecerea a încă unui an, în dimineaţa Sânzienelor .

« – Sunt regina lor iar tu vei fi regele meu !» mi-a şoptit la ureche duios ca un acord de vioară, muşcând uşor.

Am plecat capul zâmbind. Două lumi îşi vor da mâna prin mine, o altă lume se va naşte !…

TIMIŞOARA
Noaptea de Sânziene 2008