Homo ludens

Homo ludens
(Omul care se joacă)

Că omul s-a jucat cu focul
de când în lume ochi făcu,
ne-ncredinţăm nu doar din mituri,
ci şi din chipul lui de-acu.

În plan moral-spiritual
el a rămas acelaşi ins –
avid de-onoruri şi de bani
şi-n felurite intrigi prins.

Politiceştile cabale
sunt jucăria sa-ndrăgită,
chiar şi atunci când zvârle-n foc
speranţa unei lumi minţită…

Fireşte că nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
când de-a-ncălare, când pe jos,

eroic act fără egal
ce-n zei stârnit-a ofticatul,
încât făptaşul fu legat
să-i mânce vulturul ficatul.

Nu-i nici măcar focul edenic,
pe care-Adam l-a înteţit
cu-mbucătura buclucaşă
din fructul pomului oprit.

Îi jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucător,
pe care tot el le încalcă –
Deci homo ludens e-un trişor!

Mersul tău

Mersul tău,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
în mişcare,
ce trupul graţios şi-l pleacă
dup-a zefirului suflare;
e un poem al dăruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feţi frumoşi
şi cu Ilene Cosânzene,
ci despre-acei necunoscuţi
de veşnicie înghiţiţi,
ce-au pătimit pe-a lor Golgotă
când dragostea le-a fost răpită;
un fulg de nea e mersul tău
în legănarea lui de vis,
ce-n gene-ncearcă să-şi anine
intensul alb de paradis;
ori poate că-i o melodie
sculptată-n supraomenesc,
cu-nmlădieri ce te-nfioară
şi cu fiori ce te-ameţesc.