Jurnalul meu
Glasul clopotelor
Părul tău / Glasul clopotelor / Noul an / Albul matern
Părul tău
Noptos
şi greu de-mbătător miros,
părul tău
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncată
de oarba întâmplare
peste torenţii sorţii mele,
pe care se duc
şi se tot duc
speranţele iubirii nepereche,
strânsă ca-ntr-un cleşte
de dor şi disperare.
Glasul clopotelor
În fiecare zi-i orgie
de voci iscate în aramă –
e-a clopotelor tânguire
după eternul ce pe om îl cheamă.
Şi glasul clopotelor Parce
peste oraş aleanul şi-l presară,
ca omului să-i dea de ştire
că viului sortit îi e să piară.
Apoi coloana vocilor unite
se-nalţă ajungând la cer,
ca-n sus să ducă doruri multe
şi-n jos s-aducă blândul ler.
Noul an
Din trupul timpului desprins
şi din al său avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.
N-avem motive să-l dorim
ori să-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fraţii lui
ce văd în om doar un nimic.
Dar ne-amăgim să tot sperăm
că noul an va fi altfel,
când megaplanuri zămislim
şi când ne cramponăm de el.
Românii-n speţă au talent
să se-amăgească-n fel de fel
prin cincinale şi-anuale
durate c-un politic ţel.
Atâta doar că timpul râde
de-ale politicului mofturi,
văzând în ele nostimada
cu broasca şi-ale ei avânturi,
ce pusu-s-a să bea la apă
până cât leul va ajunge,
dar a crăpat mai înainte
ca brotăceii s-o alunge.
Albul matern
Albul lăptos al zăpezii
surâde
când buzele reci
ale luminii pale
ating faţa dumisale,
şi cu tandreţea unei mame
prepară scutece de gheaţă
pentru pământul
adormit
şi-ntroienit,
care aidoma unui copil
scânceşte mulţumit
şi-n somn tresare
c-un adorabil ţocăit.