Fiinţa

Domnilor redactori,

Mă văd nevoit, din pricina unei grave erori, să aduc spre ştiinţa jurnalului dumneavoastră următoarele precizări: în urmă cu puţin timp, ziarul a dat publicităţii un articol intitulat „Fiinţa”, sub semnătura unui oarecare M.N. Deşi articolul a stârnit cum nu se poate mai multă rumoare printre concetăţenii noştri şi nu numai,  având în vedere ediţiile în limbile de largă circulaţie ale gazetei dv., mă simt dator să dau unele explicaţii necesare. Numele meu este reprezentat într-adevăr de iniţialele M.N. şi aş dori să păstrez acest relativ anonimat, cu atât mai mult cu cât autorul articolului publicat de redactorii neglijenţi ai ziarului, fără explicaţiile ce-l însoţeau, nu sunt eu. Dintr-o dorinţă de senzaţional pe care l-aş numi cel puţin ieftin, ori din cine ştie ce alte pricini legate de spaţiul paginilor ziarului, vă rog să publicaţi, de data aceasta în întregime, ceea ce vă voi scrie mai departe. Precizez că dacă lucrul acesta nu se va petrece, atunci aceeaşi scrisoare va ajunge la toate celelalte cotidiene din ţară, încredinţat fiind că adevărul  va găsi, ca întotdeauna, calea de a ajunge la oameni.

Aşa după cum v-am mai scris, sunt profesor de filologie. În urma alegerii mele de a deveni un lucrător al cuvintelor şi al cărţilor, am deprins obiceiul de a căuta prin anticariate lucrări din cele mai rare şi uneori unice. Am o bibliotecă întreagă de asemenea cărţi şi tocmai căutarea lor m-a condus către revelaţia ieşită din comun pe care am primit-o. Pentru că într-un oraş de la noi (pe care n-am să-l numesc şi veţi înţelege mai departe de ce) am cumpărat de la un bătrân anticar evreu o carte cu greu găsită după îndelungi căutări. Anticarul mi-a vândut-o pe un preţ foarte mic, fără a şti ce ascunde între filele ei îngălbenite.

Surprins şi bucuros în acelaşi timp, am deschis cartea la masa unei cafenele din oraş. Am simţit mireasma unică a vechilor manuscrise, mai cu seamă că era vorba de o carte cu caracter religios (al cărui titlu îl voi trece sub tăcere din aceleaşi motive) şi poate că încă mai ascundea în filele ei lumina multor lumânări şi fum de tămâie. Deschizând liniştit cartea, am constatat uimit că era mai veche decât ştiam eu, iar acest lucru m-a bucurat mai mult, stârnindu-mi încă o dată curiozitatea. Filele ei se păstraseră foarte bine, doar coperţile se scorojiseră puţin. Mi-am zis că a fost păstrată în condiţii bune şi am trecut de primele pagini, frumos ornate cu înflorituri aurii pe chenar, cu o caligrafie uimitor de îngrijită.

Bucuros cum nu mai fusesem de mult timp, am ridicat ochii şi am privit în jur. Berea mea se juca sticlind aburită în razele soarelui care apunea printre nişte nori groşi, violeţi, luminaţi feeric. Am respirat şi am continuat să întorc paginile cărţii. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit şi alte file, strecurate printre cele cu înflorituri. Mi-am spus că anticarul evreu ştia de această eroare de legătorie şi de aceea mi-o vânduse atât de ieftin. Dar privind cu luare aminte, am simţit paginile acelea lipite şi mult mai vechi. Textul era scris în cea mai clară limbă latină şi caligrafia, deşi diferită de restul filelor, se dovedea la fel de îngrijită. Dar simţeam din adâncul fiinţei mele o emoţie puternică, văzând semnele acelor pagini. Îndelungata mea experienţă în lucrul cu vechi manuscrise îmi formase cu timpul o percepţie deosebită, în care aveam de mult timp cea mai mare încredere. Nu mă înşelase niciodată. Am înţeles atunci că era un fel de a ascunde ceva într-o carte care poate altfel ar fi fost citită foarte rar. Un soi de încifrare în carte, o taină pe care cineva dorea s-o dezvăluie numai într-un anumit fel, un secret. Am închis încet cartea, ascultându-mi bătăile tari ale inimii. Atrăsesem deja atenţia celor din jur (cartea avea dimensiuni impresionante), dar cred că şi din pricină că mi se putea citi emoţia pe chip. Am învelit-o cu grijă în pardesiu şi m-am îndrepat spre casă cu comoara sub braţ. Mă grăbeam să pot citi paginile acelea în ultimele raze ale apusului, pe terasa casei mele, în liniştea cea mai deplină.

Cel care scrisese paginile ascunse în carte se numea Tiberiu Claudius şi el este autorul adevărat al articolului apărut în ziar. Sunt cum nu se poate mai nedumerit că tot ceea ce am mai scris deja în precedenta mea scrisoare s-a eliminat la tipar din ziarul de acum câteva zile. E o tristă nedreptate făcută acestui suflet ales, autorul unei zguduitoare mărturisiri care ne-a parvenit peste două milenii de uitare.

Nu ştiu dacă voi putea scrie despre această mărturisire în continuare. Este atât de cutremurătoare încât am să procedez la fel ca în prima scrisoare. Voi reda în întregime textul ei, aşa cum am putut să-l traduc mai bine.

Sunt cel pe care bunul Dumnezeu l-a numit cândva, în Iudeea guvernată  atunci de Pilat, Tiberius Claudius. Am fost soldat în garnizoanele romane care stăpâneau pe atunci provincia. În nici un fel nu mă simţeam deosebit de camarazii mei de arme. La fel cu ei, îndeplineam ordinele cum puteam mai bine şi eram uneori lăudat împreună cu toţi ceilalţi. Provincia aceea, pe care eram nevoiţi s-o apărăm şi să o administrăm nu avea mai deloc duşmani, dar multe certuri şi lupte îndârjite se duceau cu o furie de nedescris în straturile locuitorilor ei. Mai nicăieri, în campaniile la care fusesem, nu văzusem un popor atât de iute la harţă. Dar ne obişnuisem cu toţii şi nimic nu mai părea deosebit în  sentinţele date de guvernatorul Pilat. Încerca din răsputeri, în limitele impuse de Imperiu, să păstreze pacea şi să respecte legile celor de acolo. Noi, soldaţii, îndeplineam totul, ca un braţ al forţei şi atât, uneori în silă.

Ca niciodată, în zilele acelea se stârnise o mare zarvă în oraş. Un profet, pe numele lui Isus din Nazaretul Iudeii, fiul unui tâmplar pe nume Iosif şi al unei femei pe nume Maria, era judecat de guvernatorul Pilat. Gălăgie, urlete, îmbulzeală aşa cum nu mai văzusem încă până atunci. Voci care urlau în limba acelui popor, făcând tot felul de semne ameninţătoare. Despre acel Isus auzisem numai lucruri bune, noi, soldaţii. Că ar fi dat vederea unor orbi, că ar fi ridicat în picioare ologi, ar fi hrănit cinci mii de oameni flămânzi cu două pâini şi câţiva peşti. Cel mai mult ne uimise pe noi, străini de acele locuri, cum de reuşise să-l învie din morţi pe unul numit Lazăr. Spun acestea pentru că unii dintre noi credeam că este adevărat. Ştiam că e înconjurat mai tot timpul de o ceată de oameni simpli, că nu se arăta decât atunci când propovăduia în templul de acolo sau pe dealurile care înconjurau Ierusalimul. Nu prea ne păsa de el, îl simţeam cu toţii a fi un om foarte blând, care era departe de a fi un pericol pentru uriaşul nostru Imperiu. Uneori îl ascultam şi noi cu multă răbdare. Nu reuşeam niciodată să pricepem cum ne putea face să-l ascultăm atât de atent, mai ales pentru că nu îi cunoştem limba.  Dar ne simţeam şi noi, soldaţii, împăcaţi în noi înşine cum nu mai fusesem nicicând. Iar lucrul acesta nu putea fi rău, chiar pentru noi, oameni ai armelor.

Dimineaţa aceea a însemnat atât de mult pentru mine, încât nici o altă zi, nici chiar aceea a naşterii mele din pântecul mamei, nu a mai fost la fel. Şi nici vreuna din zilele care au mai urmat în viaţa mea. După îndelungi pelerinaje la Pilat şi Irod, oamenii aceia îi hotărâseră lui Isus o răstignire pe cruce. Mai văzusem şi altă dată ceea ce se îndeplinea, dar valul de ură care se aşternuse peste oameni în timpul acela nu îl mai cunoscusem. Nicicând nu mai văzusem un trup omenesc mai chinuit şi de lovituri, şi de bici, şi de coroană de spini, apoi nicăieri o cruzime asemănătoare nu se ivise din mâinile oamenilor, care purtau pietre grele asupra unui singur om. Şi niciodată nu mai văzusem ochi ca ai lui, păreau din altă lume, dar, deşi lăcrimau cu sânge, nu putea opri nici o singură altă fiinţă omenească, asemenea lui, să-l lovească. Părea că nu doreşte să se apere în nici un fel, de parcă ar fi cunoscut dinainte ceea ce trăia în supliciul său. Haina lui simplă era sfâşiată şi sângele curgea în cheaguri lungi  pe ţesătura aspră. Sfârcurile cumplite ale celor treizeci de lovituri de bici rupseseră din carnea spatelui său fâşii întregi. Cele treizeci de lovituri de bici aflasem că erau în număr egal cu cei treizeci de arginţi primiţi de unul din ceata lui de la preoţii de acolo pentru a-l trăda. Nu ştia nimeni însă pentru ce vină. Pentru mine şi cei de lângă mine, aliniaţi şi sortiţi parcă de ceva din ceruri să nu putem face nici o mişcare în afara unui ordin, nimic în apărarea bietului om, strivit de mulţimea turbată şi purtând pe umerii săi crucea grea din lemn, era ca şi cum am fi fost părtaşi la cel mai mare rău pe care-l trăisem vreodată.

De la o vreme, aşteptam clipa când va fi ridicat pe cruce numai pentru a fi îndepărtate de la el mâinile oamenilor, dezlănţuite, ca nişte unelte ale torturii. Iar când primul cui i-a străpuns mâna stângă, am simţit şi eu o vie durere în locul acela al mâinii stângi. Apoi la mâna dreaptă, când lovitura grea a ciocanului sfărâmă oasele. M-am cutremurat pe picioarele mele încălţate cu sandalele Imperiului şi cel de lângă mine a simţit geamătul meu. M-a prins cu putere de braţ, iar în clipa aceea am simţit nesfârşita aripă a morţii învăluind toată colina golaşă şi pe toţi oamenii. Nori negri şi grei se adunaseră pe cer, părea că însăşi lumina se pierde din lume. Se întunecase şi ochii zăreau greu prin lumina din ce în ce mai cenuşie. Piciorul crucii avea aproape doar pe cei din ceata lui şi pe mama Maria. Plângeau mut, dar soldaţii nu îi lăsau să se apropie. Erau înălţate acolo trei cruci. Pe celelalte două erau doi tâlhari. L-am văzut pe Isus vorbind pe rând cu ei, fără să aud ce le spune. Locul unde ne aflam era îndepărtat.

Într-o clipă, ochii lui Isus i-au întâlnit pe ai mei. M-am simţit cuprins de un val de căldură şi de un gând dăruit mie, numai mie, de muribundul pironit. Am ascultat cu inima bătându-mi cum nu-mi bătuse niciodată. Cel  de lângă mine mă ţinea strâns de braţ. Unghiile lui îmi pătruseseră în muşchi şi doar durerea aceea mă mai ţinea treaz. Acel om, acel Isus, cu ultimul lui gând înaintea morţii, îmi dăruia o nesfârşită milă. Milă cum numai un dumnezeu poate dărui, simţeam, pentru toate făpturile omeneşti. Părea că trăiesc, împreună cu Isus, un miracol, dar un miracol al durerilor. Că eram sortit să păstrez numai eu în inimă această nemărginită milă, iar odată cu ea viaţa mea se va fi sfârşit  sau se va fi împlinit. Din ochii lui  şiroind lacrimi de sânge am primit tot, iar buzele lui îmi rostiră un singur cuvânt: Scrie!

Un tunet a rupt cerul şi capul lui a căzut fără viaţă pe un umăr. O tăcere de plumb, nesfârşită ca liniştea de dinaintea alcătuirii lumii se aşternu şi atunci toţi cei de faţă au înţeles ceea ce făcuseră. Priveam, mut. Prietenul de lângă mine mă lăsă din strânsoarea mâinii sale. Simţeam că plânge alături, în hohote din piept. Ochii mei întrebau cerul negru doar atât: de ce?

Poate că dacă cerurile nu ar fi voit anume să simt ceea ce simţisem în acea  clipă a  tuturor durerilor, poate că viaţa mea s-ar fi pierdut în vreuna din bătăliile care ar fi urmat. În noaptea aceea, stăpânit de o cumplită groază, am fugit mult, departe, înnebunit de durerea acelui om. Mi-am aruncat sabia, centironul, scutul şi coiful într-una din prăpăstiile nopţii şi am urlat cum cred că doar Isus ar fi putut urla în clipa înaltei sale înfrângeri a morţii. Poate atunci am înţeles că el îşi lăsase trupul acelor oameni pentru a le aduce la lumină puterile sufletului său, iar asta în cea mai întunecată noapte a lumii de la facerea ei.

Depărtările mă absorbiră în adânca mea nebunie. Prin zile de arşiţă şi prin nopţi de ger, uitând de sete şi de foame, am rătăcit mult. Doar în răstimpuri rodeam rădăcini pe care le voiam a fi fost otrăvitoare, dar nu erau. Rămăşiţe din destinului meu de soldat se mai arătau doar în luptele cu şacalii flămânzi. Nimic nu mai avea pentru mine vreo deosebire, toate mi se părea că îmi curg asemenea unui fluviu dureros prin sânge, fie ploile reci, fie vânturile sărate de lacrimi şi nisip ale deşertului. Nu mai vedeam decât în lumina cenuşie a acelei zile întunecate. Nu mai ştiam ce sunt, un om împovărat sau o umbră, un spectru întrupând ultimul gând al celui ce fusese Isus din Nazaretul Iudeii. Auzeam în cap singurul lui cuvânt rostit pentru mine: Scrie!

Într-o dimneaţă geroasă a deşertului, mă înconjurară cămile cu călăreţi înveşmântaţi în haine lungi, cu ochii acoperiţi şi hangere tăioase aproape de beregata mea. Nu m-am mişcat, dar în clipa când le-am văzut ochii am înţeles că nu mai purtam în mine nici o umbră de teamă. M-au ridicat, slăbit cum eram, într-o mână, pe una din cămilele lor. Apoi m-au dus într-o oază, m-au spălat şi m-au lăsat să beau atâta apă cât puteam bea. Începea să mi se limpezească privirea, pentru că în lungile zile şi nopţi de rătăcire din ochii mei curseseră clipă de clipă lacrimi care îmi înceţoşaseră ochii. Pesemne că înmiit mai multe ar fi vărsat Isus, pentru toţi cei de acolo, de pe colina sfârşitului aceluia de lume. A venit apoi să mă vadă  regele lor şi m-a privit adânc în ochi. Pe braţul meu se vedea urma lăsată de unghiile camaradului meu. A privit rana şi i-am simţit îngrijorarea tăcută. Se adunase mult puroi. A spus ceva unuia din preajmă şi nişte femei fără chip mi-au oblojit rana cu nişte cârpe şi frunze. Abia atunci am simţit prima durere, dar regele mă duse în cortul lui şi mă întinse pe un pat moale. Oasele mele au simţit atunci odihna adevărată, iar ceea ce regele mi-a dat să beau într-o cupă de argint m-a cufundat într-un somn adânc.

Am amuţit. Citisem şoptit ceea ce îmi dezvăluia scrisul în cea mai clară limbă latină întâlnită vreodată. Nu mă puteam opri, dar se întunecase şi lumina de pe terasă nu-mi mai dădea voie să citesc. Privind primele stele ale nopţii, am aţipit, rezemat de spătarul scaunului de răchită.

Nu ştiu cât timp am dormit. Stele păreau a nu se fi clintit din rotirea lor, norii apusului trecuseră. Am visat o ploaie cu picături albastre, care cădeau pe ochii mei deschişi şi îmi provocau o usturime teribilă. M-am trezit, ochii mă usturau cu adevărat, dar în timpul acesta primii stropi de ploaie spălaseră literele paginii la care cartea rămăsese deschisă. Cerneala negricios-albăstrie se întindea pe foaia veche şi mi se păru o adevărată crimă neglijenţa mea de a mă fi lăsat pradă minutului de somn. Am luat iute cartea înăuntru, iar la lumină am văzut că dezastrul se întindea pe câteva pagini. Hârtia mătăsoasă şi veche, diferită de celelalte pagini ale cărţii, absorbise apa ploii cu o sete veche de două milenii. Mi-a trecut prin minte setea lui Tiberius Claudius în plin deşert şi pentru o clipă am crezut că a băut apa acelei ploi abia acum. Dar trebuia cu orice preţ să recuperez literele schimbate de ploaie într-un altfel de scris. Păreau semnele magice ale unei limbi necunoscute, dar care se cerea a fi descoperită. Simţeam în fiinţa mea adâncul mister la care trebuia să iau parte singur şi mă simţeam aproape copleşit.

Spre ziuă, după o examinare cum nu se poate mai atentă a urmelor scrisului la micul meu microscop, pe masa mea se afla transcrierea celor câteva pagini. Văzusem urmele penei în fibrele fine ale hârtiei şi într-un fel straniu simţisem mâna acelui om călăuzind-o pe a mea. Literă cu literă, alcătuisem pe coli albe, noi, contururile dezvăluite peste timp de lentilele microscopului meu. Reuşisem. Efortul mă obosise, reparasem greşeala unui vis nepermis, dar nu mai aveam nevoie să recitesc ceea ce scrisesem. Îmi părea că am trăit şi eu, încă o dată, totul, după două mii de ani. Apa curată a ploii de seară înlăturase parcă solzii uitării mele şi păşisem într-o lume din care aflam o mărturie zguduitoare.

Regele acelor oameni a fost cu adevărat un om deosebit. A privit în mine atât de adânc, încât a înţeles că trebuie să vorbesc. Mă simţeam mult mai bine, iar fiertura de plante pe care mi-o ducea la buze cu mâna lui regească, împodobită cu inele scumpe, făcea minuni. Limpezi îmi erau ochii şi mintea, dar inima mea era încă strânsă cumplit în pumnul neuitării. Aduse un om învăţat, care ştia latina mea şi, deşi regele vorbea foarte puţin, începu să îmi pună întrebări clare. Cine sunt, cum mă numesc. Apoi, pe măsură ce-i răspundeam, regele acela păru că învaţă la fel de bine ca mine să îmi vorbească limba. Era un om puternic mai cu seamă în înţelepciune, de aceea poporul lui îl aşezase pe tron ca rege.

Seara, mă privea cum caut stelele pe cer şi cum pe faţa mea curgeau lacrimi. Nu mai avea nevoie de tălmaciul lui, iar într-o seară senină, în vântul blând al apusului, îl auzii rostind cum nu se poate mai clar un singur cuvânt.

-Scrie, îmi spuse.

În clipa aceea am înţeles că nu ştiam să scriu. Părea că ştie lucrul acesta, dar eu, pentru o clipă, mi-am simţit inima strânsă de-o nouă teamă. Cum puteam oare să scriu, odată ce nu ştiam, nu ştiusem niciodată?

-Te voi învăţa eu, rosti calm regele bun în seara aceea. Te voi învăţa să scrii în arabă, în latină, în greacă şi în ebraică. Apoi vei scrie tot ceea ce încă nu poţi rosti. Trebuie, o ştiu.

Cred că regele fusese dăruit de cer cu puterea de a citi în sufletele oamenilor.

A trecut mult timp de atunci. Anii acelei şcoli, aşa cum nu cred să mai existe altundeva în lume, mă uimiră prin cunoştinţele acelor oameni. Cele mai vechi semne şi taine ale cuvintelor mi se dezvăluiră, încet şi calm, iar dorinţa mea cea mai adâncă, aceea de a scrie tot ceea ce încă îmi strângea inima, se desfăşura parcă într-un fel de dincolo de cer şi pământ. Mă socoteam un ales al sorţii, mintea mea absorbea toate învăţăturile oamenilor de acolo ca şi cum ar fi fost aceea a unui copil. Poate că puterea mea de învăţare creştea din faptul de a fi fost atât de aproape de omul răstignit, în clipa ultimului său gând, înaintea cumplitei sale morţi. Mă întărea. Dar în acelaşi timp simţeam adâncimea de nepătruns a tuturor durerilor lumii, adunate numai în omul acela.

Astfel am învăţat să scriu şi să vorbesc la fel de bine cu învăţătorii mei. La fel de bine cu bunul rege al ţării îndepărtate în care mă purtase rătăcirea mea. În toate cele patru limbi.

Nu mă întrebau niciodată nimic despre ceea ce trebuia să scriu. Simţeam că ştiu dinainte, în felul lor magic. După multe lecţii şi după ce regele se dovedi mulţumit de şcolarul său, într-o dimineaţă, îmi spuse:

-A înviat după trei zile. Acum poţi începe să scrii.

Am simţit în glasul său că vedea în mine un om bătrân. Ştiam că părul meu era alb, dar el era aşa cum fusese la început. Nu i-am aflat niciodată numele, cum nu l-am aflat nici pe acela al ţării sale îndepărtate. Câteodată mă gândesc că nu sunt din lumea aceasta.

Filă cu filă, rând după rând, aştern aici gândul din urmă al aceluia crucificat sub cerul Iudeii:

Vă vorbesc din lacrimi de sânge şi încă nu mă auziţi, vai, bieţii mei fraţi… Nu mă doare nici o lovitură de-a voastră cât mă doare ceea ce vă faceţi voi vouă. Nu auziţi cum pielea voastră va fi atunci doar solzi, cum spinii coroanei înfipte pe fruntea mea vor fi gheare în loc de unghii, cum limba voastră se va despica pe din două, un vârf pentru adevăr şi altul pentru minciună, nu ştiţi că părul vostru va fi doar o coadă lungă ca o cresată ascuţită… Nu veţi şopti decât venin, iar sângele vostru va fi albastru ca cerneala fiarelor mării… Frigul va sălăşlui veşnicii îndelungate în voi şi vă veţi târî pe pietre reci, tânjind după lumina bună a Soarelui meu… Auziţi-mi mila prin sângele şi carnea mea smulsă, auziţi-mi urletul pe care l-am dat unui singur om în clipa aceasta neagră a cerurilor… Buzele mele nu mai au puterea de rosti cuvinte, gura mi-aţi spart-o cu pumnii, iar dinţii mei zac pietre pe cărarea dealului acestuia, eu, Isus, fratele vostru nu vă plâng, nu vă judec, dragostea mea vă iartă… Văd durerea pierderii a ceea ce mie mi-aţi luat, trupurile voastre sunt pedeapsa Tatălui vostru din ceruri… Şi unde vă sunt sufletele, mai cu seamă sufletele, de ce le-aţi îndepărtat de la voi? V-a fost dat numai vouă, viitoare fiinţe fără fiinţă, care nu vor mai putea privi decât prin găurile de chei înguste ale ochilor voştri… Vai, nu credeţi că vaiet durerile mele, eu am iertat înainte, dar vouă… Mă sting, dar stingerea mea va ţine numai trei veşnicii. După acestea, veţi fi iertaţi de Tatăl. După acestea, veţi putea primi lumina pe care acum o ucideţi cu sete de sânge şi carne de om. Atunci, abia atunci, unii din voi vor fi atât de puternici încât le vor cădea solzii şi ghearele uitării, când limba voastră îşi va uni vârfurile doar în rostirea adevărului, când veninul vostru va fi balsam pentru alte răni străine, ale altora, atunci nimic din ceea ce acum vă aşterneţi la picioarele voastre viitoare nu va mai fi… Mila şi dragostea mea, de ce nu le auziţi? Tată, lasă-mi ultimele cuvinte să iasă pentru ei din gura mea… Dar nu, nu mai pot rosti nimic, vă dăruiesc ultimul meu gând numai vouă… Cel întunecat vă ţine în somnul lui cu puteri magice… Mă sfârşesc, dar mă sfârşesc pentru voi, numai pentru voi… Fericit sunt acum, pentru că ştiu că atunci, după trei veşnicii, veţi fi iertaţi de Tatăl. Tu, de colo, frate străin al meu, scrie! S-a sfârşit…

Poate că sunt prea puţine cuvintele, dar sunt încredinţat că gândul meu este curat şi va ajunge, după trei veşnicii, la cei care trebuie să-l primească. Nu am fost decât un soldat, un soldat credincios al acestui om deplin şi adevărat care a murit pentru oameni atât de aproape de mine. Se vede că am fost călăuzit de cel înviat, după cum spune regele acesta blând. El ştie mai bine, dar eu, Tiberius Claudius, am trăit toate acestea atât de adânc încât am primit respectul acestui rege, căruia îi mulţumesc. M-a ajutat să îndeplinesc ultimul gând primit de la Isus: Scrie!

Inima mea este acum senină. Nu mai e strânsă în pumnul durerii. Am renăscut către o viaţă nouă şi simt cu adevărat un Soare numai al meu trăindu-mi în piept. Văd uneori dragoni stând la soare şi ştiu că toate lucrurile acestea sunt adevărate. Îi văd cum tânjesc după lumina soarelui cald, bun şi blând pentru că ei, odată au fost altfel. Vor înţelege, la timpul hărăzit înţelegerii, atunci când sângele lor  albastru va fi în cele din urmă roşu ca acela al oamenilor. Nu vor mai tânji după lumină, pentru că lumina se va fi coborât în ei şi îi va face să strălucească. Vor şti ce sunt dragostea, adevărul, iertarea, pentru că numai astea îi vor însufleţi în noul lor trup. Isus se va simţi trăind, înviat prin trupul fiecăruia din ei.

Ei, toţi, vor fi Fiinţa.

Vor putea rosti atunci cuvântul lor, din Cuvântul dintâi, iar Tatăl îi va fi iertat.

Dacă am ajuns acum la capătul zilelor mele, las această mărturisire. Nu voi putea pleca împăcat decât când ultimul semn al mărturiei mele se va fi aşternut aici. Peste timp, cândva, unii le vor afla. Am scris scrisoarea aceasta ca pe un testament şi am copiat-o mai apoi cuvânt cu cuvânt în alte trei limbi. La vremea cuvenită, mesagerii însărcinaţi de mine le vor răspândi în chip tainic pe întreg pământul. Tiberius Claudius, mărturisitor de gând.

Acesta este originalul transcris şi tradus de mine în articolul dinainte. Veţi înţelege cât de importantă este pentru mine descrierea condiţiilor în care filele acestea văd lumina tiparului prin gazeta dv. Nu este, repet încă o dată, decât un act de dreptate pentru soldatul iluminat acum două milenii de cel din urmă gând al Mântuitorului Isus. Un umil soldat, străin şi singur, a ales El, prin care toate cele petrecute atunci devin adevărate. Alături de Tiberius Claudius, socotiţi-mă şi pe mine, M.N., un camarad al său şi al Adevărului. Al nemuritorului Adevăr.

Veţi înţelege sper, de asemenea, motivul trecerii sub tăcere al oraşului din care am cumpărat cartea şi titlul ei. Nici nu vă închipuiţi cum toţi curioşii vor năvăli prin toate anticariatele, bibliotecile, cum vor răscoli cărţile ca nişte păsări de pradă şi cum nu vor găsi nimic din ceea ce încă nu e sortit aflării. Iar acestea toate se pot întâmpla numai în urma unui articol al jurnalului dv.

Cu toată sinceritatea, al dumneavoastră, M.N.

Notă: Această povestire este pur întâmplătoare.