Fiat voluntas tua!

(Facă-se voia ta!)

Actul I

Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după săvârşirea păcatului.

Scena1

Glasul Domnului:

O, voi mişei fără de minte,

vicleni ortaci ai ispitirii,

ce voia Mea aţi necinstit-o

ca servi să-i fiţi neascultării,

aflaţi că dup-această faptă

o altă viaţă veţi avea –

sunteţi nedemni de nemurire,

aşa că morţii vă voi da!

Veţi părăsi fără zăbavă

Edenul cu grădina lui,

ca-n chin şi trudă să aflaţi

tristeţea efemerului.

N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni,

deşi aţi fost avertizaţi –

veţi şti ce-nseamnă suferinţa,

ca ce-aţi pierdut să regretaţi.

Iar cel cu care-aţi uneltit

– Ispititorul fără leac –

ca umbra-l va-nsoţi pe om

din clipa asta până-n veac

– acel moment al judecăţii

ce doar de Mine-i cunoscut –

şi ne-ncetat se vor lupta

ştiind că este-un Absolut,

doar El capabil să oprească

a răului înverşunare,

astfel ca drepţii să acceadă

la linişte şi mântuire.

Scena 2

Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite.

Adam:

(cu năduf)

Doar tu, femeie preavicleană,

pentru bucluc eşti vinovată!

Mai bine nu te zămisleai

decât s-o pat cu-aşa netoată…

Cum naiba te-ai lăsat momită

să iei din pomul interzis,

când ni s-a spus cu străşnicie

că rodul lui nu ni-i permis?!

Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie

să muşc din mărul otrăvit,

ca vina să o poţi divide

pentru-al tău gest nesocotit.

Eva:

(cu dispreţ)

Mai ai obraz să strigi la mine

când ştii prea bine cum a fost?

De-ai fi bărbat cum te pretinzi,

pe şarpe l-ai lua la rost.

El, spirit mlădios în voce,

mai insistent ca un păcat,

m-a îndemnat ca fără teamă

să iau din pom, şi am luat.

Nu cred să fie vreo fiinţă

care să-i poată rezista.

(cu un dram de nostalgie)

I-am rezistat cât am putut,

dar e o dulce piază-rea…

Adam:

(îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)

O, Doamne, ce mai ticăloasă

fără ruşine de păcat!

În loc să-şi plângă-n hohot fapta,

ea vrea cu dracu să mă bat…

Scena 3

Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:

Preascumpii mei, ce bine-mi pare

că vă-ntâlnesc pe amândoi!

Am auzit acea sentinţă

şi m-am grăbit să fiu cu voi,

ca să vă spun că nu-i o dramă

a noastră din Eden plecare –

Pământu-i mare şi ne-aşteaptă

să-l călărim fără cruţare.

Al meu e tot acest rotund

cu ape, munţi şi largi câmpii;

veţi constata c-aici vi-i locul,

căci numai astfel veţi fi vii

în gânduri, fapte şi-aspiraţii,

iar nu-n Eden – o zonă fadă

cu interdicţii şi pedepse,

unde doar robii vor să şadă…

E drept că nu va fi uşor

să vă produceţi toate cele,

după ce-n rai aţi trândăvit

şi v-aţi format deprinderi rele.

Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi

şi vitregia vom învinge,

ca din ţărână să răsară

o dragoste ce nu se stinge.

(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)

Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:

În schimbul dărniciei mele,

vă cer o justă chezăşie:

Să daţi uitării Paradisul

şi să vă-nchinaţi doar mie!

(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă repede):

E timp destul de parafări

după uşcheala din grădină…

Căci, dragii mei, mari transformări

v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,

alunecând ca-ntr-un coşmar

prin suplul timpului tunel,

ce leagă-n tot armonios

lumi paralele fel de fel…

Mai bine însă mă opresc

să debitez anticipări

şi către poartă ne-ndreptăm

ca să zburăm spre alte zări.

Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână.

Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.

Actul II

O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.

În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi,

împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.

Scena 1 – În faptul zilei

Adam:

(cu însufleţire)

De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale

un vis profund şi insistent:

(adresându-se cu deosebire Evei)

Întâi doar eu, apoi cu tine

mă văd în al meu element,

o stare fără de egal

dintr-o grădină, situată

în altă lume, fără timp,

unde iubirea-i laolaltă

cu tinereţea-nveşnicită,

iar din văzduh se-aud cântări

divin şoptite de viori

şi-ntreaga lume-i fericită.

Deodată pacea-i tulburată

de-un gest al tău nesocotit

şi-un glas de tunet ne anunţă

că raiul nostru s-a sfârşit…

Atât de mult îmi place visul,

c-aş vrea să ţin-o veşnicie

cu-a sale bucurii divine

cum pe Pământ nu-i chip să fie.

Eva:

(însufleţindu-se la rândul ei)

De necrezut ce potrivire!

Acelaşi vis îl am şi eu,

doar că-n final mie-mi apare

un şarpe-duh cu cap de zeu,

care cu voce mătăsoasă

şi vorbe dulci ca un poem,

mă-ndeamnă firea să mi-o ţin

şi de urmări să nu mă tem.

Abel:

(adînc tulburat)

O, dragi părinţi nepreţuiţi,

e minunat să poţi visa!

Dar un miracol se petrece

când visu-n doi e ca-ntr-aievea.

Cum la visări sunt ne-nzestrat

(posibil să le uit pe toate),

mult mi-ar plăcea să pot zbura,

ca de la vis să trec la fapte.

Pe şoimi şi vulturi să-i întrec

când spre tării m-oi avânta

şi-apoi pe Lună să cobor

de forţele mi s-or găta…

Cain:

(nemulţumit de întrega discuţie,

dar pornit mai ales împotriva lui Abel)

Poftim de ce-i în stare tontul!

Stând toată ziua lângă vite

precum măgarul între oi,

el crede că-i un stup de minte.

Cum de pământ s-a săturat

umblând cu turmele haihui,

priveşte zi şi noapte cerul

de parc-ar fi moşia lui.

Dar l-aş vedea să stea pe brazdă

şi să lucreze cum fac eu;

atunci de stele nu i-ar arde,

ci patul l-ar căta cu greu…

(Adresându-se de data asta direct lui Abel):

Coboară, frate, pe pământ,

menirea să ne-o împlinim!

La ţarină vom arde jertfe

ca Domnului să-I mulţumim.

Scena 2

Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.

Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.

Cain:

(clocotind de furie)

Nu-i drept ca jertfa ta infectă

să-i pară Domnului aleasă,

pe când a lutului rodire

să fie cu dispreţ respinsă!

Abel:

(foarte surprins)

Vai, frate, cât de aspru eşti!

Să-mi spui cu ce sunt vinovat

de-alegerea făcută-n cer.

Ori crezi că-n spate te-am lucrat?

Nu doar că-i practic imposibil

cu Domnul să te târguieşti,

dar alta-i conduita mea:

Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!

Cain:

(scrâşnind din dinţi)

Să taci din gură, secătură,

că nu mai sunt stăpân pe mine!

Vrei armonie şi iubire

când jertfa mi-a adus ruşine?

O, ce de ură-am adunat

de când te ştiu şi până azi!

Chiar firea ta mă îmboldea

să te împiedic ca să cazi…

Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile,

timp în care Cain se apleacă,

pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.

Abel cade.

De-abia când constată că şi-a ucis fratele,

Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.

Scena 3

Cain:

(smulgându-şi părul din cap)

O, Doamne, ce-am putut să fac

cu bestia ce-n mine zace!

L-am omorât pe blândul Abel

ca niciodată să n-am pace.

Întreaga viaţă-i voi vedea

figura tristă, iubitoare

din clipa când l-am repezit

cu ura mea ucigătoare,

ce inima i-a sângerat-o

ʼnainte să lovesc cu piatra,

şi-oi fi întâiul fratricid

sătul să-şi mai suporte mutra.

(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):

Am omorât…Sunt criminal…

Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi

de tine însuţi?…Grea povară

să fugi când vrei să te înfunzi…

(Priveşte-n jur năuc):

Nu-l voi lăsa pe bietul Abel

să fie sfârtecat de fiare!

Am să-l îngrop, ca la-nviere

să sară sprinten în picioare…

(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)

Scena 4

Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte:

Unde-ai pornit în fuga mare

tu-ntruchipare-a rătăcirii?

Ai mâinile scăldate-n sânge,

iar firea ta-i duşmană Firii…

Credeai că poţi să te ascunzi

de ochiul meu preavigilent,

când sângele lui Abel strigă

că te-ai purtat ca un dement?

(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)

Domnul continuă:

Nu îndurare ţi se cade

după a ta nesocotinţă,

ci de căinţă şi ispaşă

e mare, mare trebuinţă…

Dar dacă viaţa-ţi este dragă

chiar cu torturi de nedescris,

ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic

să te scufunde în abis:

Un semn te va feri de moarte,

luându-ţi dreptul de-a muri

până ce Eu voi socoti

că le-ai plătit din plin pe toate.

Scena 5

Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:

Mă bucur mult, iubite Cain,

că te-ntâlnesc şi-om vorovi –

acuma că sentinţa-i dată,

gândeşte-te la ce va fi:

Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa

de mititel nemuritor,

nu doar de sfaturi e nevoie,

ci şi de-un braţ ocrotitor.

Cain:

(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)

De unde naiba-ai apărut,

că nu te-am mai văzut pe-aici?

Ispititorul:

Sunt braţul care-ţi trebuieşte

şi vreau să devenim amici.

Cain:

(neîncrezător şi ironic)

Ia uite ce noroc pe mine

cu-aşa o faină întâmplare!…

De nu ţi-i cu bănat, amice,

aş vrea să ştiu în ce eşti tare.

Ispititorul:

(rânjind)

Destule pot părinţii tăi

să îţi vorbească despre mine;

(apoi foarte serios)

Oricum, te pot asigura

că fac de toate foarte bine.

Cain:

(dând să plece)

Eşti un ridicol fanfaron!

Ispititorul:

(apucându-l de mână)

Mă rog matale, ce-ai dori

să fac ca să te pot convinge?

Poate rotundu-l vrei zări?

De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus,

încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă rotundă.

Cain:

(ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,

exact pe locul de unde s-au înălţat)

Halal să-ţi fie de ispravă,

da’ ştiu că ai putere multă!

(cu îngrijorare)

N-oi fi cumva chiar Necuratul?

Ispititorul:

(cu trufie)

Ce-ţi pasă cine te ajută

când pân’ la gât eşti îngropat?

Dar oamenii aşa-s făcuţi,

ca firu-n patru să-l despice

şi-apoi să cadă în rahat…

Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,

Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.

Actul III

Aceeaşi căsuţă din Actul II.

În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,

împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.

Scena 1

Adam:

Şi iac-aşa trecură anii,

iar noi trecutu-ne-am cu ei,

încât din junii de-altădată,

azi am ajuns doi bătrânei.

Dar nu din bătrâneţe vine

durerea noastră, scumpă Eva,

– ştiut fiind că-i inerentă -,

ci seva-i vine din altceva:

Pierduţi sunt primii doi născuţi

– Abel ucis din invidie,

Cain ucigaşul dus în lume –

şi-n veci cu noi n-o să mai fie!

Sau poate-n mare mila Sa,

Domnul mai iute ne-a uni

– prin moarte ori prin înviere –

şi-n inimi pacea va veni…

Set:

(foarte agitat)

Mă mir că până azi n-aţi spus

un cuvinţel de fraţii mei!

Nu credeţi că sunt demn să ştiu?

Sau e tabú să pomeniţi de ei?

Eva:

Să nu ne judeci, fiu iubit,

pentru o vină-nchipuită!

N-am abordat această temă,

căci drama prin tăcere-i domolită.

Scena 2

Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător:

Ce mult mă bucur, dragii mei,

că ne-ntâlnim din când în când!

Numai atunci putem vorbi

de cele care zac în gând…

O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,

captivi cu gându-n tragedie!

Nici mie nu-mi este uşor

având Pământu-n custodie.

Tot alergând să pregătesc

terenul pentru viitor,

ca oamenii ce vor veni

să se urască cu mult spor,

nu ştiu odihna cum arată,

nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.

(cu fină ironie)

Cu slujba nu-i de şuguit,

c-o pierzi şi naiba de mănâncă…

(Apoi, după ce oftează adânc):

Pesemne vouă vi se pare

că-i fericire-n nemurire.

Vă dau cuvântul meu de-onoare

(pe care o posed din fire),

Că nemurirea-i o năpastă

şi-un jug de fier pe gâtul meu,

de care mi-aş dori să scap

la schimb c-un alt model de eu.

Dar ăsta-i jocul: Muritorii

vor moartea s-o îngenuncheze,

pe când nemuritorii-ar vrea

ca efemerul să-i distreze…

(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):

Tot trăncănind era să uit:

Din Nod aveţi urări de bine

de la feciorul vostru Cain!

Amic la toartă e cu mine…

(Iese)

Scena 3

Set

(înfiorându-se)

Văleu cât poate să vorbească

fiinţa asta reptilină!

Mi-a provocat aceeaşi silă

pe care-o simţi lâng-o jivină.

(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)

Adam:

(visător)

L-am cunoscut şi noi cândva

în circumstanţe mai aparte;

părea un vis, dar astăzi ştiu

că n-am visat, ci c-au fost fapte.

Eva:

(adânc mişcată)

Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas

doar nostalgia nesfârşită –

puteam fi tineri şi eterni

de făceam faţă la ispită…

(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.

Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,

aşa că nu-i mai întreabă nimic.)

Scena 4

Glasul Domnului:

Voi oameni osândiţi de timp

după edenica ratare,

aveţi acuma de luptat

pentru a voastră înălţare.

În lupta fără de răgaz

cu rău-n inimi încuibat,

veţi arăta spre ce optaţi:

Vecia sau canonul ne-ncetat!

Eu v-am făcut şi vă iubesc

cu dragoste de Absolut;

dar veţi putea veni la Mine

doar după ce de rău v-aţi rupt,

smulgând adică fără milă

păcatul care v-a-nrobit,

ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva

când în Eden v-am găzduit.

Corul îngerilor:

Lăudat să fie-n veci

Cel ce toate le-a făcut;

Lui să-I mulţumim,

pe El să-L iubim.