Fatalismul românesc

Din volumul Testimonii lirice

Balada disperaţilor

Ni se părea în comunism
că rău mai mare-i peste poate –
azi, după douăzeci de ani,
speranţele ni-s toate moarte.

Visam după Decembriadă
la lapte îndulcit cu miere
şi prea puţin ne sinchiseam
că bunăstarea-i doar părere

atâta timp cât suntem aşi
doar la consum şi la şutit.
“Nu pregetaţi”, ne îndemnau
aleşii ce ni i-am dorit:

“Luaţi – c-al vostru este totul –
să nu mai ştiţi ce e nevoia,
căci voi trudit-aţi zi şi noapte
înfulecând salam cu soia…”

Iar oamenii i-au ascultat,
şi-aşa dezastrul s-a pornit
în codrii, fabrici, ceapeuri,
până ce ţara-a sărăcit.

Atunci din hău au apărut
miliardari de mucava,
cu ifose de buni români
şi aere că-s cineva

în aste vremuri de restrişte
pentru sărmana noastră ţară,
când toţi străinii s-au unit
ca să ne facă de ocară,

că România-ar fi codaşă
în Europa unitară,
când patrioţii ştiu prea bine
c-om fi ce fost-am altăoară.

Tocmai de-aceea guvernanţii
– fideli în ţelul lor ratat
şi-ostili la ce-şi doresc şi alţii –
doar datorii au contractat.

Şi-acum când ţara stă să moară,
tot nevoiaşul e silit
prin legi, decrete şi-alte acte
să-şi dea obolul pricăjit

spre-a statului înzdrăvenire,
după ce alţii mii şi mii
continuă să-i sugă vlaga
cu lăcomie de harpii.

Nu-i greu să iei de la săraci
când şeful statului susţine
că legile-s de hoţi făcute
pentru fârtaţi şi al lor bine.

Cu-asemenea mentalităţi
şi practici vechi, fanariote,
ajuns-a România azi
fără pingele la ciubote.

La ce i-ar folosi de fapt
ţinuta mândră şi prosperă,
când ea ţinteşte să ajungă
o demnă ţară bananieră?

Fatalismul românesc

Nimic din ce-a fost altădată
motiv de stimă şi mândrie
nu-nseamnă astăzi la români
mai mult de-o jalnică trufie

pentru pretinşii patrioţi
cu sentimente ipocrite,
ce românismul şi-l clamează
când vreri de clan sunt urmărite.

Deşi-s în spirit cerşetori
şi braţele li-s cetluite
când vine vorba de popor
şi-a sale vise zdrenţuite,

ei se arată generoşi
în vorbe şi promisiuni,
ba şi-n pomeni electorale
cu izul greu de stricăciuni.

După ce-aleşii s-au văzut
cu sacii-n carul guvernării,
din spusa lor rămâne-n urmă
doar semnul tipic al mirării:

“Cum, Doamne”, -şi spun alegătorii,
“de ne-am lăsat din nou prostiţi,
când ştim prea bine că-s totuna
şi-n furtişaguri sunt uniţi?!

Decât cu-asemeni democraţi
ce promovează lichelismul,
mai bine fără de aleşi,
c-atunci reducem fatalismul…”

Bătrâna iarnă

Când dinţii soarelui se-nfig
în trupul descărnat al iernii,
de-auzi cum geme chinuit
sub pura greutate a luminii,
ea-n lut îşi află alinarea
şi lui îi dăruieşte
sudoarea opintelii inutile
şi-a lacrimilor preamărire
pentru ce-a fost şi iar va fi
în nesfârşita timpului rotire.

Doar noaptea simte că renaşte
sub plapuma luminii siderale,
încât albeaţa-i dureros luceşte
de gerul crunt al frumuseţii sale.

Bătuta pe loc

Nu-ncape nici o îndoială
că-n România-s transformări
de când românii s-au văzut
în NATO unşi ca plătitori
şi-n Europa manglitori:
Alta-i mâncarea şi maşina
– bogate-n euri şi dichisuri –
aşa cum ferm ni se impune
prin comisari şi în înscrisuri;
şi casele-s schimbate azi
de când românii voiajează –
copiii vor doar internet,
maşini de lux şi şcoală niet,
în vreme ce părinţii lor
ba trag în jug, ba divorţează…
Dar au rămas bătute-n cuie
năravurile-n gropi dosite,
cu cerşetori printre gunoaie
şi cu dezbateri prelungite
despre politici fel de fel,
încât bătuta tot pe loc
rămâne-al nostru vajnic ţel.

Hora dezbinării

Înţelepciunea românească
în ziceri este încrustată,
precum aceea-n care omul
constată că-i e capra moartă,

şi-atunci condus de bunătate
şi de-o iubire creştinească,
înalţă rugi ca şi vecinul
cu capra lui să păgubească.

Aşa fiind mentalitatea,
nu-i de mirare că românii
din ţară şi din diasporă
se au precum se au duşmanii.

Cum dezbinarea-i la tot pasul
şi consecinţa evidentă
chiar când ei pacea o doresc
şi a unirii horă cântă,

ca la recenta sărbătoare
din dulcii Iaşi şi din Focşani
unde românii se-njurară
aidoma unor ţigani,

nu ne rămâne decât ruga
de-a dobândi o altă karmă,
în care toţi să folosim
mintea românului din urmă.

Schimbarea la faţă

De când intrat-a-n Uniune
schimbatu-s-a la faţă România
cu mii de europlăcuţe
în coadă-i atârnate,
prin care
– ne-o demonstrează creditorii –
avem tot dreptul democratic
acordat cobailor
cu vechi state de serviciu
să ne spânzurăm
sau să ne schimbăm
până la deplina uitare
a ceea ce-i o profanare
pentru istoria neamului,
dar cu toţii să-nvăţăm
şi-n veci să nu uităm
c-a soarelui cărare
de la Apus răsare
deasupra ţestelor plecate,
ce sabia le taie
din palme cât ai bate.