Eu şi ursitoarele mele

În ziua în care am venit, mama născîndu-mă, era frig.

O zi rece de octombrie şi totuşi soarele drept la nouăzeci de grade faţă de pămînt dat fiind că era ora unu a zilei ori poate două, niciodată nu am ştiut nici eu, nici mama, pentru că tocmai fusese adormită în vederea operaţiei prin care urmam a fi scoasă din pîntecele ei, şapte luni aveam iar treaba devenise serioasă, lichidul amniotic fiind demult plecat din jurul meu şi curgîndu-i pe picioare pînă ce a ajuns la spital, aşadar anestezia corespunzătoare, Doamna profesoară număraţi, vă rog, profesoara, adică mama, era de matematică şi începu unu, doi, trei, patru…., Doamna profesoară! atît ştiţi număra? Şapte…. Hgrrrr… iată că matematica nu e infailibilă şi nici nu poate ţine piept chimiei, adică picăturilor acelea injectate pentru a o adormi, la şapte a capitulat într-un somn adînc.

Îmi aduc eu aminte că la un moment dat începusem a simţi un uşor disconfort căci nu mai puteam „respira” cum trebuie în burta mamei, ceva se întîmplase iar eu nu ştiam exact ce anume, mă străduiam din răsputeri a mai aspira un strop din lichidul acela călduţ ce mă trăia atît de confortabil acolo, Haaaahh, Haaaahhhh…. vai de mine, nu mai am apă, ce mă fac? La un moment dat am intrat chiar în panică, mama alerga undeva, se agita să ajungă acolo, era speriată iar eu simţeam asta, îmi venea să îi strig, Mamăăă, Mamă ia-o încet şi nu te speria, va fi bine, Hhhhhaaaaahhhh, ok, da’ te poţi totuşi grăbi, mama alerga, alerga…. La un moment dat am simţit că se oprise iar poziţia îi era alta, Hmmmm, Doamne ajută, acum e mai bine…, mama îşi ţinea mîinile pe burtă ca un scut imens şi vorbea cu mine, Ciprian, Ciprian… mai un pic, mai rezistă un pic şi totul va fi bine, nici nu mai mişca de frică a nu îmi face rău iar eu dintr-o dată mi-am revenit, Ou la la, oare cu cine vorbeşte mama, mă confundă, eu nu sînt Ciprian, ce naiba şi am început a da din picioare nervoasă în burta ei, de pămînt încă nu dădusem, Hei! Mamă cu cine vorbeşti? Sînt eu, Mirena, ce se întîmplă aici? Hhhhhaaahhhh… Hhhhaaa…. Atît am mai auzit, nu ştiu ce oră era, Doamna profesoară, număraţi, vă rog apoi aceeaşi voce, Aaaahhh!!!! Iată!! Acest copil a vrut cu tot dinadinsul să trăiască!

Aerul m-a durut, voiam să fie tot apa aia dulceagă şi moale dar nu a mai fost, era un aer sec, amar şi înţepător care mi-a sfîşiat gîtul şi plămînii, lumina mă ardea, eu mă mişcam altfel, mult mai greu, auzeam sunete din ce în ce mai ciudate, mai urîte şi urechile îmi ţiuiau şi vedeam murdar în faţa ochilor şi atunci am înţeles că m-am născut.

Nu eram Ciprian, toţi au fost dezamăgiţi, eram Mirella, nici măcar Mirena căci zicea Toni, ce nume mai e şi ăsta, Mirena, nu există aşa ceva, va fi eventual Mirela şi pe urmă a fost Mirella, aşa cum mi-au zis de cînd am venit şi Etta şi Toni şi toată lumea chiar dacă în hîrţoage e cu un singur „l” dar cine dă doi bani pe hîrtii…

Cum am stat eu încă vreo două luni în locul acela, la spital, să pot dovedi nouă luni şi mai mult de un kil jumătate cu care mă prezentasem la sosire, am avut timp de multe… văzute şi auzite şi mai ales nevăzute şi nebănuite de nimeni, putere n-aveam pentru a suge aşa că m-am pomenit într-o zi, după ce mai scăzusem din greutate cu o ditamai femeia ce născuse un băiat în acelaşi timp cu Etta şi căreia îi dădea laptele pe-afară de mult ce era, aşa că Mirellei îi rămînea doar a sta şi mîncarea i se distribuia cu un minim efort, mai mult nu putea din cauză de lipsă de forţă… şi uite aşa s-a pomenit şi cu un frate de lapte.

Două luni… Gîndeam, Of Doamne cît o să mă mai plictisesc, ce fac eu aici atîta vreme, încercam să mă distrez cu colegii de cameră căci eram izolaţi, aşa că de altă lume nici nu putea fi vorba doar femeile acelea în alb ce ne tot dădeau tîrcoale, dar vezi că nu am avut cu cine, toţi urlau şi boceau ca din gură de şarpe de puteai crede că urma sfîrşitul lumii, noroc cu Etta care venea zilnic de cîteva ori şi stătea cu orele dar şi ea săraca de abia se tîra căci îi era rău şi atunci îi făceam cu mîna prin geam, Etta, Etta, hei! uite, sînt aici hihihi, dar ce naiba e cu mănuşile astea albe pe mîinile mele??!!! Sînt deja doctor?? Iar ea zîmbea… Am mai auzit că Toni scria şi se interesa zilnic de noi, hmmm, „E adevărat că era mai bine un golan dar şi aşa merge. O să o învăţ să şofeze şi va pleca cu maşina să agaţe golani”… hahaha, Fiatul era deja pe drum! Aşa carevasăzică… era mai bine un golan… Da’ şi fata-i bună…

Şi atunci au venit. Erau… nu mai ştiu exact cîte erau, a trecut totuşi ceva timp! vreo patru, cinci, nu contează şi au început a se legăna şi a dansa, cel puţin aşa credeau ele, îmbrăcate din cap pînă-n picioare în nişte acoperăminte mari, largi şi negre de am crezut că mai multe Morţi au venit a mă lua înapoi şi nici ochii nu li se vedeau şi tremurau şi scoteau nişte sunete înfiorătoare că de eram mai slabă cu duhul făceam infarct pe loc dar mă apucă un rîs de nu mă mai puteam opri şi rîdeam şi rîdeam şi rîdeam… S-au oprit la un moment dat, clar iritate de hohotele mele nebuneşti de copil cristalin şi se uitau buimace una la alta, derutate complet după care au reluat spectacolul acela hidos şi suprarealist ce trebuia a mă calma şi pune la punct, eu mă ţineam cu mîinile de micul meu stomac de bebeluş şi de abia mai aveam aer de atîta rîs. A durat ceremonia respectiva cît a durat, într-un final damele au obosit şi au purces la meseria lor, la lucrătura pentru care veniseră. Eu, cu ochii mari în lacrimi de atîta rîs, priveam curioasă la ce urma a veni.

Prima: Vei fi frumoasă! Oamenii vor întoarce capul după tine pe stradă, toţi te vor admira şi îţi vor spune asta!

A doua: Vei avea o inteligenţă mult peste medie, vei fi foarte deştept! Moment în care am privit-o drept în ochii care nu se vedeau şi am început a mîrîi…. Prima a tras-o de mînecă şi a călcat-o scurt dar cu forţă pe picior, (Tîmpito! Aaaayyy!!!), Vei fi foarte deşteaptă! Atît de inteligentă încît nimeni nu te va înţelege vreodată, vei avea un IQ pozitiv şi mai mult de atît! După care a dispărut instant.

(Offf Doamne, gîndeam, asta a zbîrcit-o rău!)

A treia: Vei fi talentată! Vei avea un mare dar şi chiar mai multe… ăăă… ăăăăă nu îmi amintesc acum exact care dar vei avea!!!

(Mamma mia… cu cine sînt contemporană…)

A patra: Vei fi bogată. Putred de bogată, aşa de bogată că nu vei mai şti ce să faci cu întreagă bogăţia, cu toate lucrurile pe care le vei avea, vei avea… hîc…scuze…

(Oups, asta s-a înecat… hmmm, nu-i a bună…)

A cincea: Vei avea Putere!!! Vei avea Noroc!! Putere şi forţă. Vei fi de neînvins, vei fi infailibilă!!! Nimeni şi nimic nu îţi vor putea sta în cale, Norocul îţi va sta veşnic alături, nu te vei împiedica şi nu vei cădea nicioda…

(Haaa? Hei! Unde aţi dispărut? Haaalo! Halooo!!! Fir-ar să fie, cînd începeam şi eu să mă bucur…)

Îmi admiram mănuşile albe ce îmi îmbrăcau mîinile minuscule de bebeluş, mă gîndeam la mătuşile acelea ce veniseră la mine, Ce drăguţ din partea lor, chiar mă plictiseam doar cu femeile în alb, noroc cu Etta… Mama… trebuie neapărat să îi amintesc să mai pună un „l” la Mirela…, ochii în tavan, Offf Doamne ce viaţă, ce bine că au venit, frumos spectacol, păi dacă tot aşa merge mai bine mor pe bune decît de plictis, eram pe punctul de a adormi şi nici nu ştiu dacă nu cumva am chiar aţipit cînd a apărut ea… sau el?…

Am înţeles că întîrziase şi era vina ei, a acelei făpturi, nu luase autobusul potrivit, la ora potrivită pentru a ajunge la timp (de bani de taxi nici nu se punea problema) dar totuşi a ajuns, a insistat să vină, era o creatura albastră, aproape străvezie, nesfîrşite falduri colorate, mult prea colorate pentru gustul meu, gîndeam, îi acopereau parţial trupul de zee-dumnezee, zeu ori zînă, ce-o fi fost iar ochii transparent spre verde priveau reci la mine, în ochii mei, buzele nu se mişcau dar făptura vorbea, o auzeam perfect ca şi cum ar fi vibrat direct în mine, îmi zise, Tu nu vei primi NIMIC din tot ce fuse înainte, îţi faci iluzii de chiar crezi o iotă! Frumuseţe ha?, inteligenţă? hmmmm…, talent! Ou la la la la…, bogăţie? pfffff,  putere, noroc, ai fi nebună să crezi că cineva îţi dă degeaba toatele…

(Tîmpă priveam umbra aceea materializată ce mă făcea praf la doar cîteva zile după ce venisem, Ho cucoană! Frînă domnule dragă, eu chiar nu am nimic de zis? Păi stai să ve….)

Nimic din ce vei avea nu îţi va aparţine, vei fi doar un canal şi o unealtă, un simplu mijloc, vei servi pe alţii, veşnic nemulţumiri şi suferinţă, dureri şi lacrimi vor doar cunoaşte inima ta, de vei avea-o şi ochii şi sufletul iar trupul de-a-ntregul.

(… greu aşa, păi atunci mă fac inginer, ce mama naibii… sau? Ia să văd ce mai zice arătarea asta… hmmm Pot negocia? Aşa un pic şi eu acolo… Nu?… Ok)

Un singur lucru pot a-ţi înlesni, dar nu a-ţi da! Iubirea. Ţi-o pun la îndemînă nu ţi-o dau aşa, căci nimic nu e gratis şi uşor. Iubirea adevărată, altruistă, sacrificiu nu egoism, cea pură nu pămînt, vibraţia supremă, NOI. De vei şti să o găseşti, data viitoare cînd vei mai veni îţi voi da TOTUL.

Nu ştiu cum s-a făcut că am adormit şi am visat un vis în care murisem şi îmi părea bine că era aşa, de abia aşteptam de-acum să mă nasc din nou, să mă renasc dar şi să stau un timp cu ei, în care timp? cu acea fiinţă ce îmi ursise mie atunci, nu mai ştiam cînd, tot ceea ce ţineam minte era că nu reuşisem nimic din ceea ce fusesem venit pentru a împlini…

M-am trezit.

Etta zîmbea.

După care am uitat tot…