Decăderea lui Tom B.

Soare, gălbenuș ascuns,

Sub coajă de nepătruns… 

Întorcându-se în seara aceea de vineri de la teatru, unde mersese singur și văzuse o piesă slabă cu intrigă polițistă, Tom B. pășea pe lângă înaltul zid al Grădinii Botanice și se simțea ușor înfiorat. Strada largă era pustie și începu să plouă răcoros, cu stropi rari, care îi străluceau în ochi prin luminile felinarelor. Își ridică gulerul paltonului, pentru că primăvara întârzia și vântul îi pătrundea prin țesătura destul de veche, dar în stare încă bună. Știa bine ce avea să se întâmple, pentru că ori de câte ori îmbrăca paltonul acela, primit de la verișoara Flora după moartea soțului ei, îl cuprindea teama. La început, crezuse că i se pare, că ajungea până la el ceva din răposatul soț al Florei, așa cum paltonul mai păstra încă mirosul de levănțică al dulapurilor verișoarei. Îi fusese oarecum jenă să nu-l primească. Tom B. nu era un om bogat, dar se putea lăuda cu singurătatea lui eternă. La cincizeci de ani, nu avea pe nimeni care să îi poarte de grijă, de aceea poate verișoara, având încă ochii înlăcrimați, îi dăruise paltonul fostului ei soț. Găsise în buzunarul paltonului un pachet de țigări pe jumătate plin și Tom B. se gândise atunci cu oarecare duioșie la faptul că bietul om nu mai apucase să-și termine țigările, cu atât mai puțin să-și cumpere altele. Lăsase pachetul pe unul din rafturile lui de cărți și ori de câte ori căuta ceva de citit își refuza gândul că soțul verișoarei nu mai are cum să fumeze. Purta paltonul de două ierni și încă nu se uzase. Avea, astă seară, ca întotdeauna, sentimentul de teamă nedefinită. Ca și cum ar fi presimțit ceva nu foarte bun pentru el, dar care nu avea încă formă, sau doar aceea a rafalei de bătăi de inimă, ca și cum cineva ar fi apăsat cu un deget nepriceput pe trăgaciul unei arme automate. Rafala se liniștea și îi lăsa în picioare un val de căldură atât de bine cunoscut încât Tom B. nu știa decât că sângele lui se infectase de frică.

Nu se grăbea, dar tresări fără voie când o pisică îi ieși înainte pe trotuar, sărind de pe zidul înalt al Grădinii. Nici măcar nu era neagră, ci complet albă, fugind ca o lumină stranie pe asfalt. Își aminti îndată de singurul său prieten, poreclit Snow, pentru că părul omului de o vârstă cu el era cu desăvârșire alb. Pățise o poznă în tinerețile lor, atunci când, împreună, Tom B. și alți tineri nebunatici îl închiseseră pentru o noapte, cu voia lui, într-un cavou din cimitirul cel mare al orașului. Snow, pe numele lui George, le spusese că nu are a se teme de nimic și puseseră cu toții atunci un pariu, pe care George îl câștigase, de bună seamă, dar pierzând culoarea naturală a părului său, acolo, în cavoul în care rămăsese închis, dincolo de zăbrele groase de fier, o noapte întreagă, până în zori. Ceilalți, printre care și Tom B., au așteptat să vadă ce se putea întâmpla, strânși în jurul sticlei de coniac trecând din mână în mână, în întunericul cimitirului, luminat doar de țigările lor, sub cerul liber. Li se părea că sunt pe hotarul dintre două lumi, amândouă la fel de necunoscute și lucrul acesta îi uimea pe toți.  Glumeau, ba chiar, la un moment dat, au vrut să-i strige ceva, dar Snow nu răspundea de loc. Sau poate nu voia să le răspundă. Cavoul era adânc și poate că George adormise din cauza liniștii dinăuntru, ori a băuturii. Se înfiorau la gândul somnului veșnic. Tom B. îi îndemnase să renunțe, presimțind un oarecare pericol, nedefinit, dar toți protestaseră veseli. Nu-și pierduse prietenul după atâția ani, așa cum încă mai păstra legătura cu verișoara Flora, din partea mamei. Erau singurele făpturi dragi lui.

Pisica îi aminti de Snow, care la rândul lui îi aminti de albirea părului, dar îi trezi și mai mult sentimentul apăsător pe care i-l aducea în dar paltonul cenușiu din stofă de lână. Era călduros, dar inima lui Tom B. știa că degetul acela nepriceput, în seara aceasta, pe care nu o dorise altceva decât o simplă seară de vineri, la teatru, apăsa cu mult mai des pe trăgaci, ca și cum ar fi dorit să învețe să tragă rafale adevărate cu arma automată. Se opri, gâfâind și își spuse că nu va mai îmbrăca niciodată paltonul, oricât de friguroasă ar fi fost iarna. Transpirase. Zidul Grădinii se apropia de colț și Tom B. mai avea de făcut puțini pași până acasă.

Frica, era evident. Bine, dar ce obiect ar fi putut avea, așa cum au toate fricile? Nu îl putea găsi, dar teama era acolo, dimineața, la prânz și seara, în gesturi și vise, în orele de serviciu și acasă. I-ar fi fost utilă o discuție cu verișoara Flora, care în ultimele două ierni plecase în Italia, după moartea soțului, pretextând că bătrânețea o face să nu mai suporte frigul. Anul acesta se întorsese, pentru că se apropia primăvara, iar Tom B. se grăbi să ajungă la casa verișoarei sale, unde îl aștepta ca întotdeauna o ceașcă de ceai și un cămin cald, numai bun pentru o discuție serioasă. Se aștepta să primească un sfat și atât.

Verișoara Flora îl primi însă foarte rece, aproape indiferentă. Se schimbase în urma călătoriei în Italia. Tom B. se gândi că poate are de gând să se recăsătorească, în care caz vederea lui, purtând paltonul celui mort, o putea răscoli în oarecare măsură. Tom B. renunță la discutarea problemei sale, dar surprinderea sinceră pe care verișoara i-o arătă, spunându-i drept în față că arată foarte rău, că ar trebui să se îngrijească, îi stârni cu  adevărat îngrijorare. Tom B. se obișnuise deja cu el însuși, așa cum se vedea în fiecare zi în oglindă, dar verișoara Flora, care lipsise atâtea luni, îl făcea să înțeleagă că se schimbase destul de vizibil. Plecă repede, cu scuze pripite și asigurându-și verișoara că va merge la doctor.  Nu îi mai rămânea decât prietenul Snow.

Înainte de apleca de acasă, pieptănându-se, Tom B. văzu că are părul cărunt și își aminti iar de experiența din tinerețe a prietenului. Spaima, șocul sau orice altceva ar fi putut trăi George în noaptea aceea, semăna cu acel ceva care îi deschisese și lui culoarea părului. Tom B. ar fi putut lua asta drept mărturie a  unei prietenii adânci, pentru că era de fel un om sensibil. Snow și el se întâlniseră destul de des, așa că Tom B. nu aștepta din partea lui îngrijorări atât de directe ca ale verișoarei sale. Băură câte un coniac la restaurantul lor preferat, același de mai bine de treizeci de ani. Coniacul însă nu mai avea aceeași savoare, cum nici noii patroni nu mai aveau aceiași furnizori. Tom B. se întristă. Simțea din nou cunoscutele rafale în piept. Snow îi privi sprâncenele brusc adunate la un loc și îl întrebă ce e cu el.

-Nimic, spuse, Tom B. Doar un val de frică. Cred că e din cauza coniacului, mai spuse, deși încă simțea că era numai din pricina paltonului.

-Ar trebui să faci un control, așa cum te cunosc, nu îți pasă prea mult de tine. Am trecut amândoi de cincizeci, dar eu sunt, măcar de ochii lumii, însurat.

Tom B. simți aceeași îngrijorare, rostită altfel. Era normal, Snow nu era verișoara, ci prietenul. Ar fi vrut să-l întrebe despre cavou, dar tăcu. Ar fi vrut să vorbească despre teama lui nedefinită, instaurată ca la ea acasă în sufletul lui, dar tăcu. La urma urmei, era frica lui personală, iar Snow va fi avut și el fricile lui, deși se putea ca el să fi scăpat de ele în noaptea din cimitir. Îl privi pe Snow drept în ochi, dar nu observă decât aura albă pe care părul i-o așternea în jurul chipului. Se gândi, privindu-l, că toată sursa temerilor sale este Snow, fără ca el să știe acest lucru. Tom B. își spuse într-o clipă că asta e poate o dovadă de prietenie adevărată.

-Cum mai merge?, întrebă Snow, încercând să scape din momentul de tăcere și sinceritate.

-Bine, bine, nu te îngrijora, răspunse Tom B., decis să plece cât mai repede. Era teribil de singur.

Nu știa ce mai poate face. Își asculta rafalele, se asculta pe sine și aștepta. Își recapitula capitolele vieții, destul de banale privită din afară, dar nu simțea decât că nu știe. Teama asta îl provoca spre ceva, fără să înțeleagă spre ce. Ar fi vrut să știe cât de important, cât de mult conta destinul unuia ca el. Nu-l deslușea, simțea însă că e copleșit și poate că orgoliul acesta, de a-i fi cerut lui Dumnezeu să-i arate ce este el într-o lume care părea stăpânită doar de profituri și indiferență, trebuia să-i fie pedepsit. Nopțile îi deveniră albe, ca pisica pe care o zărise venind de la teatru. Momentul acela îi era clar acum. Înțelesese că nu paltonul sau alt motiv erau sursa temerii lui nedefinite, ci numai el era o posibilă cauză. Începu să bea din ce în ce mai des. La serviciu nu se mai duse decât rar și îi oferiră demisia cu politețe. Într-adevăr, ce importanță avea destinul său pentru firmă și pentru lume? Nimic, nici una. Verișoara își făcuse datoria creștinească, îi dăruise un palton, iar prietenul refuzase întotdeauna să-i spună ce se întâmplase în noaptea spaimei sau a acelui lucru care-i decolorase, atât de brusc, părul. Lui  Tom B. i-l albea încetul cu încetul, fir cu fir, rafală cu rafală, ca o tortură cu picătura chinezească.

Băutura nu îi făcea bine. Stomacul i se revoltă și Tom B. vomită greu, apoi se întinse în pat. Ardea, cuprins de febră și nu știa dacă e numai din cauza băuturii tari. Ar fi trebuit să merg, totuși, la doctor, poate… Fie ce-o fi, nu mai am nici o putere.

Se ridică și se așeză la masă, ținându-și capul în mâini. Izbucni într-un plâns greu, hohotit, descătușat poate de alcool. Se predă, cu ultimele puteri,  unui Dumnezeu al oamenilor care se tem și care nu se știu vinovați de acest lucru.

Soare, gălbenuș ascuns,

Sub coajă de nepătruns… 

Copiii strigau, jucându-se cu un cerc pe strada însorită. Tom B., îmbrăcat în același palton, pășea absent pe trotuarul de lângă zidul Grădinii Botanice. Îl atrăsese mereu zidul acela lung și înalt, ca și cum ar fi căutat adăpost lângă el, ca și cum dincolo, în curtea Grădinii Botanice s-ar fi aflat palatul misterios al copilăriei lui. Vocile și descântecul auzit îi treziră atenția, odată cu binecunoscutele bătăi de inimă. Copiii, râzând, îl fluierau, pentru că se prăbuși pe trotuar. Strânși grămadă în jurul lui, îi cântau cântecelul. Tom B. avu puterea să le zâmbaească și ei se risipiră când se ridică. Își scutură paltonul și abia atunci observă cât de zdrențăros era. Uimit, ridică privirea și zidul îi oferi drept răspuns o spărtură mare, pe care n-o observase, cum nu observase de fapt mai nimic. Sub coajă de nepătruns, auzi atunci și se strecură înăuntru, intrând cu greu prin firida din zid. Sub barba nerasă de multe zile, Tom B. zâmbi: coajă de nepătruns fusese grădina aceasta în care intra pentru prima oară. Un coridor adânc i se desfășura în față și înaintă cu pași mici, nesiguri. Liniștea era desăvârșită, întreruptă doar de respirația lui. Simțea că dincolo, mai jos de subteran, îl cheamă ceva. Curând, încăperi din cărămidă veche îl cuprinseră și Tom B. merse în picioare, mereu înainte. După un timp, zidurile se schimbară într-o peșteră luminată albăstrui de sus. Privea fascinat totul și păși încet, până când în fața lui zări un iaz mic, clar, având deasupra stalactite ce lăsau să picure stropi mici, tulburând oglinda apei la intervale egale și rare. Zgomotul picăturilor i se păru lui Tom B. un sunet foarte cristalin, așa cum își simțea de altfel și mintea. Parcă trăia un miracol, o trezire, în liniștea deplină a pământului din adâncuri, dincolo de coaja zidurilor. Îngenunchie pe malul iazului feeric-albăstrui, simțind nevoia să mulțumească fără să știe bine cui. Ridică privirea, văzând coborârea luminii în culori nemaivăzute, de un turcoaz hipnotic prin limpezime, apoi se privi, gânditor, îndelung, în oglinda apei.

Așteptând picătura să cadă, într-un timp lung cât veșnicia, se văzu pe sine, palid, ca de ceară, bătrân, cu părul cărunt, rar și zbârlit, cu ochii tulburi, cu hainele zdrențuite. I se păru că seamănă puțin cu Snow, pe care îl zărea parcă în spatele lui. Un chip umbrit și luminat în măsură egală, ca și cum linia hotarului dintre două lumi, cunoscut cu mulți ani înainte, i-ar fi traversat fața.

-Eu sunt tu, rosti șoptit Tom. B., cu inima bătându-i liniștită.

Trebuie să crezi ca să vezi, nu să vezi ca să crezi, își aminti cum spunea cineva într-un film. Încremeni, în genunchi, sprijinit de cele două mâini, pe malul apei din adâncul pământului. Picătura căzu de sus și chipul i se frânse în mii de inele rotunde, odată cu orice urmă de teamă. Dincolo de pleoape, Tom B. mulțumi luminii.

Trupul nu i-a fost găsit niciodată, deși, în visele lui cuminți și fără nici un fel de importanță pentru lumea aceasta, Tom B. își imaginase un mormânt frumos, în cimitirul cel mare, cu floră spontană, pe care tare mult și-ar fi dorit să nu o tundă nici un îngrijitor. Acoperit în iernile lungi cu un covor strălucitor de zăpadă curată, ar fi fost plăcut să doarmă acolo somnul unei liniști niciodată cunoscute.