De vorbă cu viaţa

Pe unde m-ai putat,

nebuno,

cu pǎrul despletit?

Şesuri,

lanuri întinse

cu flori îmbǎtǎtoare?

Nu, asta visam doar,

aşa credeam cǎ eşti

nebuno,

cu pǎrul despletit.

M-ai purtat prin pustiu,

mereu singurǎ,

pe prǎpǎstii primejdioase

şi-acolo, mǎ lǎsai sǎ alunec,

sǎ cad,

sǎ mǎ zdrobesc,

îmi ziceai mereu:

–           “Aşa se-nvaţǎ omul!”

Nu ţi-a fost milǎ

nici când mǎ prǎbuşeam istovitǎ

de drumurile tale

stâncoase,

m-ai lǎsat însetatǎ

de adevǎr,

înfometatǎ

de iubire,

nicicând n-ai lǎcrimat pentru mine

repetai mereu:

–           “Aşa vei deveni puternicǎ,

fierul cǎlit nu poate fi distrus!”

Tu însǎ ai uitat un lucru,

eu nu sunt din fier,

sunt doar o formǎ din ţǎrânǎ,

ce poartǎ un biet suflet,

ce trebuie sfinţit,

m-ai ajutat tu sǎ fac asta?

nebuno,

cu pǎrul despletit.