Dansurile mâinii

Danielei

Cotul se ridică, se roti uşor spre stînga, palma un pic mai mult, după care printr-o întoarcere de o sută optzeci de grade, rămase întoarsă în sus, degetele se răsfirară, palma deschisă pentru a primi perfectul rotund al soarelui despre care urma a scrie şi dintr-o dată îl văzu, steaua ardea incandescent dar el nu simţea asta, ţinea doar în mînă sfera de soare şi privea fascinat la ea. Roti palma spre stînga, mai apoi la dreapta, apoi cotul făcu un rotocol, aidoma oamenilor elastici de prin circuri, astfel încît palma era tot timpul la orizontală iar soarele nu avea cum să cadă de acolo.

Nu ştia de cînd şi de ce începuse a îşi dansa mîinile atunci cînd scria, un lucru era sigur, folosea lucrul ăsta ca o tehnică atunci cînd voia a descrie ceva şi nu îşi găsea cuvintele ori avea nevoie de o anume vizualizare, o oarecare trăire pentru a reda mai exact ceea ce voia a spune şi atunci mişcarea corpului, a mîinilor în special, îi aducea imaginea, îi impunea forţa cuvintelor de care avea trebuinţă iar atunci textul curgea uşor, mult mai uşor iar el putea să exprime tot, totul, gîndirea, simţirea, întreg sufletul ce îl voia pus pe hîrtie, nu mai trebuia a gîndi căci totul venea de la sine, fluid, ca şi cînd era deja acolo, el trebuind doar a îl desena, literă cu literă, în aer mai apoi pe hîrtie, cuvintele se rostogoleau de la sine iar mîna dansa şi corpul la fel.

La început a fost cuvîntul dar el era convins că la început a fost gîndul dar mai înainte a fost mişcarea, privirea, dansul care mai apoi au generat, au adus cuvîntul, nu putea fi cuvîntul primul, fără gînd nu există reacţie, de aici mişcarea, de unde cuvîntul…, muzica a fost şi mai înainte, de aceea cuvîntul, ca să explice sunetele ca şi cînd acestea ar fi avut vreodată nevoie de explicaţii, de cuvinte… Şi pe urmă simbolurile vorbesc singure, nu au nevoie de cuvinte, aidoma culorilor ce pot fi la fel, dansate, imaginate, în primul rînd visate, la ce bun cuvîntul cînd poţi dansa cu mîinile un roşu pur, iar degetele violet şi verde, rotind albastru şi strigînd în sus, în sus, în negru… iar mov în jos, un cert portocaliu la mijloc, apoi din nou ţîşnind în negrul sus.

Soarele lui era alb, fireşte ori poate nu, vîrful arătătorului i se dezvălui în întreaga splendoare a violetului, poate uşor spre mov, el oricum visa la asta, la mov, mov, mov deschis, cel al zambilelor din grădina primăverii, parfum ameţitor, urmă albul auriu din podul palmei stîngi, cea care primeşte şi îi explodă lumina… iar soarele tîşni mai viu ca niciodată din palma lui rotindu-se rotit iar soarele acolo.

Ştiu ce trebuia a scrie… Din nou culoarea şi mişcarea se iviră iar degetele dansau căutînd… o frază, un cuvînt, o literă… iar albastrul degetului mic, cel ce comunică la nesfîrşit îi continuă ideea, razele incandescent trăite, particule miliarde-n aur pur ţîşneau spre toate lumile, întreg sistemul, de acolo-i vine chiar şi numele, Solar!

Literele curgeau, cuvinte se rostogoleau şi se iveau imagini, idei, întregi fraze, iată un text iar el scria, scria, scria…

Deodată, rotocol lumina în orange învălui un deget… Ahhh! Sărbătoare! O promisiune anume, jurămînt…inelarul, firul ce duce direct către inimă, desfăcu şi mai tare palma stîngă iar Apollo îi făcu corecţia… mai frumos, Aici schimbă, te rog, eşti complet lipsit de graţie! Aaşaaa… acum mai merge, un strop de turcoaz şi deja suna altfel! Cuvintele, desenul lor şi dansul mîinii ce le-a creat, eşti Jad deja şi este bine.

Din mijlocul palmei lumina albă porni iar Sahasrara se deschise.

… poezia… dar atunci nu era aşa…

… atunci doar dansa… se dansa şi era simplu… în infinitele culori şi gînduri şi dans… iar mîinile…

(Îmi dansez mîinile atunci cînd scriu. Nu ştiu de ce.)

Acum nu mai ştim.