Cunoaşterea

Adierea vântului îl poartă spre singura oază de răcoare a acelor ţinuturi. Cocoţat în spatele unui cal pur sânge englez, trece la galop printre rândurile de copaci strâmbi. Cu o îndemânare înnăscută, ţine din scurt hăţurile calului. Acesta i se supune domol şi îi răspunde cu un scurt icnet. Culoarea calului eclipsează tot ceea ce este în jurul lui şi înseamnă culoare. Un negru intens îi acoperă tot trupul de animal de tracţiune. Muşchii, lucraţi încă de când era un mânz, prind contur sub deşertul acela negru. Desigur, a fost destinat să participe la curse, însă stăpânul lui l-a ferit de chinurile victoriei. A preferat să-l antreneze el, să-i facă un anume program de mers la trap sau la galop. Ochii stăpânului prind viaţă atunci când îşi lasă animalul să alerge liber pe colina acelui deal înverzit. Acelea sunt momentele când poţi observa cu uşurinţă faptul că amândoi sunt de viţă nobilă. Calul cu eleganţa lui ereditară defilează agale printre firicelele de iarbă virgine, în timp ce stăpânul îl admiră de pe malul acelui mic lac din apropiere. Legătura, ce s-a format între cei doi, pare ireală. Calul i se supune, iar el îl îndrăgeşte pentru acest lucru. Cât timp animalul îşi face plimbarea de dimineaţă, el se scufundă în adâncurile lacului. Părul negru, ciufulit, i se ondulează instnctiv la contactul cu apa. Trupul bine proporţionat se contopeşte cu apa. Cu mişcări de felină subacvatică explorează universul lacului. Din orice unghi ar fi privit, tot ar reieşi că este un nobil.

După plimbarea matinală este vremea întoarcerii la castel. Cu mişcări dibace îşi aruncă hainele peste trupul zvelt şi instantaneu se îmbibă cu apă. Îi dă o eleganţă deosebită această combinaţie de haine ude şi trup bine format. Încalecă şi porneşte la trap cu ochii precum cerul sclipind în lumina dimineţii. Sufletul de rebel îl îndeamnă numai la lucruri interzise. Toate privirile sunt aţintite asupra lui, încă nu-i pasă. Este indiferent faţă de toate acele tinere lipsite de mândrie. Uneori este dezgustat de josnicia acelor fete care vor să parvină. Cu privirea aţintită înainte trece ca o stană de piatră printre acele fiinţe. Calul îi înţelege oful şi i se supune, chiar înainte ca stăpânul lui să-i fi dat vreo comandă.

Ajunşi în spatele zidurilor castelului oftează uşuraţi. Calul îşi urmează drumul spre grajd, cu gândul la delicateţele ce îl aşteaptă. Era tratat ca un rege şi astfel era atât de plin de vitalitate. Stăpânul se simţea uşurat, eliberat de tumultul cotidian. Acum, parcă prindea viaţă şi însufleţit de această nouă zi aleargă spre biblioteca lui răcoroasă. Da.. avea o bibliotecă personala la care nimeni nu avea acces. Nici măcar tatăl lui nu putea pătrunde în acest altar.

Era îndrăgostit de acele manuscrise şi cărţi, ce insuflau cunoştinţe pe chipul omului. Se cufunda în adâncimile lor cât era ziu de lungă. Nu era un tânăr obişnuit şi de aceea renunţa frecvent la micile bucurii ale vieţii. Era dezgustat de acele banchete lungi şi pline de dezmăţ şi vulgaritate, pe care tatăl său le adora. Îi ducea lipsa mamei lui, de la care moştenise această dragoste pentru cultură. Dar cum ea rămăsese doar o amintire, îşi împărţea timpul între cărţi şi a-i vizita mormântul. Era impasibil când venea vorba de căsătoria lui iminentă. Nici măcar nu îşi cunoştea viitoarea prinţesă. De fapt, nu vroia să se căsătorească. El vroia să se dedice în totalitate cunoaşterii. Cu ochii albaştrii ca marea spera ca într-o zi să poată atinge absolutul, pentru ca mai apoi să moară liniştit. Părea egoist, dar nu era. Pur şi simplu îşi iubea doar calul şi amintirea mamei sale. În ceea ce îl priveşte pe tatăl său rămânea indiferent. Atâta timp cât nu îl deranja din studiile sale, puteau să convieţuiască sub acelaşi acoperiş.

Cu cât treceau anii trupul i se usca şi chipul îi devenea din ce în ce mai rigid. Tatăl său ajuns la capătul drumului l-a părăsit într-o splendidă zi de vară. N-a plâns, n-a schiţat nici un gest. A oftat doar atunci când s-a văzut cu coroana în braţe şi un regat la picioarele sale. Ce avea să facă el cu toate acestea? Îşi rărise plimbările, dar de fiecare dată medita alături de tovarăşul său calul pentru a i se ilumina drumul. Nu se putea spune despre el că nu se preocupă de regat, însă nici nu puteai să afirmi că se dedică trup şi suflet. Oamenii erau imparţiali şi îl îndrăgeau şi ei în limita bunului simţ. Însă, dragostea lui pentru cunoaştere, îl făceau să pară prea departe de tron. Îşi rezervase o anumită parte a zilei pentru chestiunile importante ale regatului, însă majoritatea timpului şi-l petrecea tot printre cărţi. Acum, că rămăsese singur în tot palatul, îşi mărise colecţia de cărţi şi alcătuise o adevărată bibliotecă, din care nu lipsea nimic. Astfel, camerele palatului au devenit pe rând săli de lectură şi pereţii lor au fost decoraţi cu rafturi pline de cărţi. Stăpânul lor, vizibil afectat de trecerea timpului, savura acele momente când putea să primească pe acei supuşi ai săi ce căutau cunoaşterea. El a transformat regatul, dintr-unul plin de neştiutori, într-unul plin de învăţaţi. Prosperitatea regatului s-a multiplicat o dată cu evoluţia supuşilor în ale învăţăturii. Cu toţii îşi exprimau acum dragostea faţă de conducătorul lor. Îi erau recunoscători fiindcă le-a iluminat mintea şi le-a deschis calea spre noi orizonturi.

În toată lumea ajunsese cunoscut acest rege atipic, care,fiindcă nu s-a căsătorit, rămăsese la stadiul de prinţ. Era iubit, lăudat şi dat ca exemplu. Conducea cel mai prosper regat şi avea în preajmă cei mai învăţaţi oameni. Însă, începea să ducă lipsa acelui ceva fără de care oamenii nu pot trăi. Atâţia ani de singurătate, preocupat doar de compania cărţilor, nu i-au dat răgaz să iubească. Evident, el nu a vrut dinadins să iubească şi, aşa, a uitat la ce îi foloseşte inima. Simţind, că ultimele clipe i se scurg din clepsidra timpului, a încercat să noteze această ultimă descoperire. Dar, chinuit de mrejele morţii, nu a apucat să explice noua descoperire, lăsându-i pe supuşii săi în dilemă. Cine va conduce acum? Şi ce vroia să ne comunice prinţul prin asta: „Dragostea stă la baza fiinţei noastre”?