Cronicarul

Seara se aşternea alene peste cetatea zidită de secole pe dealurile acelei regiuni. Ţara cea mare era condusă din cetate de regii aceloraşi două dinastii, Ming şi Ping. Se succedau la putere de milenii şi între ele era un nesfârşit război de stăpânire a regatului. Ei, cronicarii, scriau din generaţie în generaţie cronicile. Aproape că se obişnuiseră cu lupta care sfâşiase cetăţile şi oraşele, cu furia campaniilor militare, cu decăderea continuă a ţării celei mari de la răsărit.

Bătrânul cu barba subţire se clătina de somn şi era cât pe ce să scape din mână pana cu care îşi scria papirusul. Speriat, se învioră puţin, lumina se împuţina şi trebuia să se grăbească. Aşa era rânduit, cronicile trebuiau scrise la ultimele raze ale soarelui, atunci când ziua se stingea şi odată cu noaptea se aşternea şi pacea. Era un soi de legământ, armele nu se foloseau noaptea şi soldaţii dormeau obosiţi, femeile oblojeau răniţii şi a doua zi o luptă nouă începea. Regii, fie ei Ming sau Ping, alegeau locul şi strategia, în aşa fel încât să-şi păstreze puterea, iar ceilalţi trebuiau să participe oricum.

Cele două dinastii se schimbaseră de câteva ori la putere prin victorii devastatoare asupra duşmanului, iar cei mai năpăstuiţi erau ca întotdeauna cei sărmani, apoi femeile, bătrânii şi copiii. Doar soldaţii erau cei mai importanţi. Lor li se opreau cele mai bune bucate, stofe şi piei pentru echipamentele lor, caii cei mai buni. Totul pentru armatele celor doi regi, Ming sau Ping, care de câte ori schimbau tronul cetăţii celei mari între ei, schimbau şi toate legile şi toate şcolile şi tot ceea ce rămăsese de la cel dinainte. În felul acesta, cu timpul, se învălmăşiră toate şi generaţiile de cetăţeni aveau mereu în vedere posibila schimbare care putea apărea în orice clipă. Numai din oboseala soldaţilor sau a armelor sau a cailor, sau poate dintr-o strategie mai deosebită a vreunuia din generalii celor doi regi, Ming sau Ping.

Cronicarul adormi. Capul i se clătinase încetişor, cerneala se vărsă fără a păta papirusul. Întins cu capul pe masa cea joasă, în poziţia aceea cu picioarele încrucişate sub el, bătrânul ştia că dacă nu va scrie cronica nu se va întâmpla nimic. Regii, fie ei Ming sau Ping, nu citeau mai de loc ceea ce scriau ei, dar cifrele scrise îi interesau cel mai mult pentru pierderile lor de soldaţi sau pentru cele ale eternului inamic. Bătrânul ar fi dorit în clipa aceea a adormirii să scrie şi o altfel de cronică.

Visul pe care îl primi în dar fu foarte ciudat. Se făcea deodată că nu mai era război, cetatea era înfloritoare şi cu copii şi femei frumoase, artiştii înfloreau casele şi porţile şi pieţele cu lucrările lor. Comerţul era prosper, nimeni nu se mai ura cu regii duşmani, Ming sau Ping, cele două dinastii erau în pace şi deveniseră de temut în asocierea lor împotriva oricărui inamic din afară. Şi se mai făcea în acel vis că nimic nu mai putea tulbura starea aceea de împăcare a regilor. I se păru bătrânului că alte milenii treceau în visul lui.

Cronicarul ştia că aşa ceva nu e cu putinţă decât în vis, dar era atât de frumos, ceva atât de neimaginat de secole, încât i se părea că este un călător prin alte vremi, poate viitoare. Ştia că visează, i se mai întâmplase să aţipească la scrisul serii şi de aceea somnul lui era firav şi temător să nu fie surprins de paznicii cetăţii. Erau atenţi la tot ceea ce se întâmpla şi cronicile erau păstrate cu străşnicie în camerele lor. Erau mândra istorie a regatului regilor, iar lui, pentru acest delict grav, de a adormi, i s-ar fi tăiat deîndată capul.

Acum, în somnul acesta lin, mâinile lui apucară pana şi cu puţinele picături de cerneală rămase în călimară scrise întocmai ceea ce visa.

În zori, santinela se sperie foarte tare când îl găsi pe bătrânul cronicar trecut în somnul cel lung cu pana lui în mână. Se temu pentru că şi el aţipise un pic la apusul soarelui, chiar atunci când cronicarul scria. Dacă l-ar fi surprins şi pe el altcineva, capul i-ar fi fost îndepărtat de trup. Anunţă comandantul gărzii şi privi îndelung foile de papirus, nu ştia să le citească, dar simţea că e scris mai mult ca de obicei acolo. Se temu şi mai tare.

Regele, Ming sau Ping, ceru cronica aceea imediat după raportul comandantului gărzii. Asculta neclintit, era ceva grav. Privi paginile scrise caligrafic, citi câteva ore în linişte, apoi medită îndelung pe crenelurile cetăţii, singur, netulburat de nimic. Păsările dimineţii aceleia zburau altfel şi regele înţelese pentru prima dată cât de mult însemna libertatea. Obosiseră prin el dinastiile, lupta de milenii trebuia oprită. Cronicarul acela făcuse un delict grav, dar acum regele îi era recunoscător. Pe inima lui se aşternuse vălul sec al urii moştenite de la strămoşi. În dimineaţa asta vălul acela roşu  se ridică şi regele simţi. Inima lui înţelegea.

Trimise imediat după solie. Îi şopti tainic solia la ureche şi îi dădu papirusul scris de cronicarul bătrân, cu sigiliul lui regesc. Solia plecă deîndată, pe un cal năvalnic, spre câmpul de luptă, unde oastea celuilalt rege aştepta. Steagul lui alb flutura ca zborul unei altfel de păsări pe câmpul bătătorit de copitele cailor şi aproape înroşit de sânge.

Celălalt rege, aspru şi surprins de solia aceasta neaşteptată, îl ascultă pe sol atent. Citi apoi îndelung papirusul. Sprâncenele lui groase şi cărunte se ridicau şi coborau sub coiful din metal strălucitor. Se frământa pe cal şi animalul fornăia. Într-un târziu, ridică privirile, le plimbă peste soldaţii aliniaţi şi obosiţi, deschise gura şi rosti un ordin scurt. Soldaţii nu înţeleseră şi freamătul lor îl miră. Apoi, cu glas foarte puternic le strigă din nou singurul cuvânt atât de necunoscut :

–PACE !

Chemă solul şi îi dădu un alt papirus. Solul plecă la fel de repede cum venise. Regele lui citi papirusul şi îşi îndemnă calul spre celălalt rege. Pe cal se gândea cu o bucurie nouă la cronicarul cel bătrân, care dacă ar fi rămas în viaţă ar fi fost cu siguranţă ucis. Ar fi trebuit sanctificat, iar regele înţelese că uneori cerul trimite mesageri nevăzuţi atunci când treburile pământului se strică atât de tare încât nimeni nu mai poate înţelege ceva.

Cei doi regi, Ming şi Ping, se îmbrăţişară pentru prima dată după un mileniu de rivalitate şi inimile lor băteau cu adevărat.

Bucuria cea nouă a acestei emoţii se revărsă peste miile de soldaţi. Apoi peste cetatea aceea măcinată şi ruinată de mileniul de lupte. Se întinse mai apoi peste tot ţinutul şi în toată ţara cea mare de la răsărit. În cele din urmă cronica visată de bătrân  se născu.

Trecură alte secole. Copiii de acum nu mai ţin minte decât că au fost împreună, dintotdeauna, asemenea fraţilor gemeni, dinastiile Ming şi Ping.