Colţul străzii albastre

Presimțea deja zorile, după o insomnie probabil folositoare într-un fel încă neînțeles. Geana de lumină de la orizont, apoi freamătul copacilor și corul păsărilor salutând toate deodată tinerețea luminii zilei nou-născute. Perdelele pe care mâinile lui le trăseseră într-o parte și alta a ferestrei nu-i puteau spune de ce parte a cortinei se află în actul nou al acestei piese. Îi erau obosite mâinile și palide, fără sânge, din cauza lipsei de somn. Zâmbi pentru sine, ironic: în mod paradoxal, tocmai insomnia îl făcuse să simtă necesitatea de încărcare a sufletului prin somn. Luminițele mici ale stelelor deveneau amintirile unei mari și nesfârșite lumini, cândva, demult, cunoscute. Poate prin somnul viselor, în acel altfel de timp. Dorul de casa-cer, ivit în minte printre picăturile ploii de lumină din stele. Părea o revelație care îi alungă oboseala gândurilor și mâinile lui se agitară pentru o altă ceașcă de cafea, acest legal drog al serii trecute. Abuzase, bineînțeles, dar inima nu-i dăduse semne de neliniște, ba dimpotrivă, descoperise liniștea fără tenebre a nopții, doar în scânteieri de astre îndepărtate și în lipsa lunii. Privise mișcarea imperceptibilă a Carului Mare și se lăsase purtat pe drumul constelației. Somnul întârzia, deși îl aștepta ca pe un tren despre care nu știa că era suspendat de mult. Mersul stelelor grupate, legănarea Carului în vântul blând îl ținuseră treaz și atent, ascultând și descoperind seninul întunecat al luminii ca pe ceva mult așteptat, aflat întotdeauna acolo, deasupra capului său, într-o noapte personală.

Știa de multă vreme că poartă în el o noapte, un fel de umbră pe care numai el o simțea limitându-i aripile gândurilor. Insomnia îl făcuse să-și treacă prin față harta miilor de nopți trăite, unele înfrigurate, noroase și împietrite de îngheț, altele scurte, de vară, mirosind a trandafiri înrourați sau a fân cosit, cele de toamnă, când apusul se întâlnește cu răsăritul tot așa cum trecutul se întâlnește în fiecare clipă cu viitorul. Echilibrul era destul de greu de găsit, dar scriitorul nevăzut al zodiilor așezase balanța exact la mijlocul toamnei. Se gândi la echilibru cu ceașca de cafea în palme, ascultând păsările și privindu-le zborul rotund de salut al soarelui ce răsărea. Echilibrul dintre lumină și întuneric, echilibrul dintre materie și spirit. Cum se făcea că astăzi cineva decisese că e sărbătoare?

Nopțile i se păreau a fi fost încărcate de ceva magic, dar în dimineața aceea simți că acest ceva magic era doar sentimentul care îl călăuzea spre fiecare noapte, spre întâlnirea cu noaptea lui, ca un capăt necesar al zilei, cu rămășițele vieții risipite sau poate trăite în timpul luminii. Poate de asta somnul i se simțea și el uneori ciudat, tulburat sau liniștit, ca un negativ al zilei. Avea senzația că după insomnia asta își putea primi noaptea în el; nopțile purtate pe umeri ca pe o mantie. Se simțea cumva mai complet, ca și cum ar fi primit sau ar fi urmat să primească un dar mult dorit. Ceva care îi lipsise și se întorcea după o lungă îndepărtare. Poate că e partea din om care visează, se gândi, aceea care de obicei se ascunde. Visează, uimește, apoi pleacă la treaba ei. Și nimeni nu o mai caută.

Cafeaua se terminase și fereastra de la podul casei de peste drum îi dezvălui în pata de întuneric, ascunzând negura interiorului, un porumbel alb, obosit de zborul dimineții. Stătea pe pervaz, părând a-l privi dintr-o fotografie alb-negru, sub seninul curat al cerului. Era straniu, ca și cum porumbelul i-ar fi spus ceva; un semn tăcut, fără cuvinte, pe care știa că îl înțelege. Era doar glasul tăcut al gândului. Și asta in ciuda insomniei.

Fără să vrea se gândi la visul altei nopți, în care strânsese cu putere mâna prea puternică a unui mare poet, decedat cu ceva timp în urmă. Se simțea mirat cum de poetul avea o mână atât de mare, de parcă ar fi muncit cu barosul sau cu târnăcopul ani întregi, când el doar scrisese. Ar fi putut fi numai un simbol, așa cum apar mai totdeauna presărate prin vise. Insomnia trecută, deși lipsită de hrana visului, îi dăruise totuși multă liniște, răscolindu-i ordinea gândurilor cu blândețea zorilor.

Ești un ciob de sticlă și zgârii pe toată lumea, asta ești! Sentința o primise demult, încărcată de furia pe care celălalt o elibera. Înțelesese lucrul acesta chiar în clipa rostirii și simțise că avea darul ciudat de a face ca mai devreme ori mai târziu să izbucnească toți în prezența lui. Reușea performanța rară de a-i irita fără să înțeleagă cum, deși era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit. Prietenii, cei puțini, îl iubeau tocmai pentru asta dar, fiindu-i prieteni, îl iertau. Se simțea a fi un burete pentru tot felul de sentimente ascunse pe care ceilalți le scoteau la suprafață parcă anume în clipa sortită a o petrece cu el. O calitate obositoare, care mai mult îl copleșise. Regretul că în felul său era contaminat parcă, dar făcând un lucru de folos celuilalt, era cauza unei însingurări, a căutării a altceva, a ceva bun, a cărui contaminare să nu-l doară, ca un strop de dragoste.

Insomnia: cerul stelelor îi arătase că tot ceea ce văzuse și ascultase era exact ceea ce trebuiseră ochii lui să vadă și auzul să audă. Nimic în plus sau în minus, ci acestea, întocmai așa. Ca o urmare, însemna că poate sentința îi fusese necesară. Poate era vinovat de a fi primit toate acestea cu mintea și inima senine, fără a ști.

Orașul: ar fi trebuit evitat dimineața. Agitația mașinilor, oamenii grăbiți, gălăgia care interzicea auzul fin. Norii de praf, asfaltul fierbinte, semafoarele totdeauna prea lungi. Nervi, tensiuni, drumurile tuturor spre posesie, dar și lenea unor trecători căzuți din alte lumi, pășind ca și cum nu ar fi avut greutate, nepăsători la trepidațiile din jurul lor. Poate erau poeți, poate visători sau poate cine știe ce dereglați psihic. Erau puțini.

La catedrala din piața rotundă, zidită ca un soare din care radiau șase străzi în timpurile când nu existau mașini, circulația era giratorie ca vremurile care trecuseră. Doar lumea adunată și slujba care se auzea din interior îi amintiră că e sărbătoare. Sărbătoarea unei insomnii, se gândi, dorind să evite locul. Clopotul catedralei începu să bată cu putere și vântul stârnit îi grăbi pașii. Traversă, ocoli, ajunse pe una din străzile laterale, care avea pe colț o frumoasă vilă. Coti la stânga. Valul vântului stârnit de clopot îl împinse înainte și, dintr-o dată, de cum trecu de colțul curții cu zid înalt și năpădit de glicină parfumată, seninul se întunecă. Un albastru ca de cerneală învălui ziua. Privind în jur zări cum totul devenise albastru, trotuarul, pereții caselor, ferestrele și hainele lui, mâinile chiar, cu urme de albastru închis pe locul venelor. Dimineață erau palide, își aminti, dar nu se sperie, păși înainte. Vedea pe cer stelele sclipind negru, stranii lumini întunecate pe care nu le recunoștea, deși le privise o noapte întreagă. Metamorfoza aceasta a luminii avea cu siguranță o cauză pe care el nu o deslușea. În clipa aceea o pisică albastră fulgeră trotuarul cu fosforescența ei. Se sperie, uimit de arătarea singurei pisici albastre văzute vreodată. Acum sunt în adâncuri albastre, în apele cerului. Sau sub un val de aer albastru care a cuprins întreg pământul. Mă plimb cu Carul Mare. Poate că necunoscutul nici nu există, ci numai ceea ce nu a fost încă imaginat, se gândi. Ocoli alt colț de stradă, păstrându-și aproape albastrul care îl învăluia și îi acoperea făptura și privirile. Se simțea ușor, mult mai ușor ca înainte de a fi devenit astfel, ca și cum buretele impregnat de vibrațiile furiilor și invidiilor, ale durerilor mărturisite și ascultate s-ar fi golit dintr-o dată. Era din pricina acestui albastru? Din vibrația seninului întunecat de peste oraș, pe care nu o putea asemăna decât cu un îndepărtat fior de iubire dorit, poate uitat și căutat îndelung?

Se opri, ascultându-și respirația printre vuietele îndepărtate ale bătăilor de clopot. Albastru, de ce doar albastru? Un cristal transparent, așezat pe ochi, peste priviri, îl făcea deodată așa: sticla sentinței de demult? Bine măcar că cel care îl condamnase alesese un ciob de sticlă albastră. Să nu mai aud asta, să nu fi auzit niciodată asta, își dori din toate puterile, cu pleoapele strânse tare, așa cum strânsese în vis mâna puternică, mult prea puternică, a scriitorului mort. Sub pleoape îi pulsau sclipiri azurii, globulare, ca un andante al unei simfonii albastre. Necruțător, cel care îl schimbase într-un cufăr al furiei era acum liber. Când redeschise ochii, albastrul era încă peste tot în jurul lui. Se gândi să se întoarcă înapoi, simțind unda blândă a unei iertări. Ce știa cel ce rostise sentința? Nimic despre drumul rotund al Carului Mare în căutarea tâlcului unei insomnii.

Regăsi colțul străzii, gardul vilei, glicina strălucind de ultramarinul violaceu al florilor ei, strada ce ducea spre catedrală. Totul era albastru, cerul purta stele clipind straniu și întunecat. Clopotul catedralei continua să bată din ce în ce mai aproape pe măsură ce pășea. Turla clopotniței purta o cruce albastră, părând să lumineze altfel și el își aminti că era sărbătoare. Sărbătoarea albastră. Mașinile, albastre toate, aprinseseră faruri albastre și luminau umbre trecând grăbite la semafoarele aprinse tot albastru. Se opri, se privi de sus în jos, simțindu-se deodată alb, fără să știe dacă e doar iluzie optică ori dacă era văzut a fi alb. Căută priviri pe care știa că le poate întâlni, priviri de oameni albaștri. Păreau să nu-l vadă, ba mai mult, treceau prin el ca prin fum. Oprit pe trotuar, așteptă un timp, ascultând vuietul vieții celorlalți. Sărbătoarea lor nu era sărbătoarea lui, a lor nu era albastră. Era trist pentru că ei nu cunoșteau călătoriile înțelepte ale nesomnului.

Se întoarse din drum, privind glicina parfumată de pe zidul vilei din colț. Se întrebă într-o doară cine putea locui în casa care părea un castel albastru de cristal, cu acoperișul ajungând până la cer. Simțea că acolo se află partea din el care visase mereu, întâlnită  în așteptarea nopții trecute, treaz. Ciudată insomnie, ciudat dar mi-a făcut, se auzi gândind. Gândul îi răsună odată cu ecoul ultimei bătăi de clopot, apoi își simți făptura înălțându-se ușoară pe cerul întunecat albastru, luminând în urma ei ca o stea căzătoare. Așa nu voi mai zgâria niciodată pe nimeni ca un ciob de sticlă. Cer și pământ se îngemănau în drumul Carului Mare. A fost amintirea pe care o mai păstră o vreme, cu bucuria colțului de stradă care îi dăruise culoarea albastră.