Călătorul

Omul obosise. Avea de dus valiza lui şi când zări banca din gara aceea se gândi să se aşeze pentru odihnă. Lăsă valiza alături, se gândi puţin, apoi se aşeză. Oftă, obosit, capul i se aplecă şi privirea îi căzu pe ghetele lui uzate, pline de praful drumurilor lungi străbătute de el. Îi erau totuşi dragi, le simţea asemenea unor prieteni pe care îi cunoştea de-o viaţă, mai cu seamă că prieteni printre oameni nu avusese. Unul sau doi pentru sufletul lui, înţelegând acum că prietenia adevărată este un diamant rar pe care îl merită poate numai cei desăvârşiţi. Acum însă era foarte obosit, pe el atârna mantaua uzată şi pe care o simţea apăsându-i umerii, valiza aceea ciudată, mică şi cu mânerul lustruit de atâta purtat îl aştepta parcă să plece mai departe, o privi simţind cum se încălzeşte uşor după mers, cu emoţie, îi era şi ea la fel de dragă, dar oboseala îl făcu să închidă ochii şi să se lase purtat de toropeala cea lină.

Se gândea la toată viaţa lui dusă pe drumuri, anii întregi de drumuri care parcă îi fuseseră asemenea unei case, cu adăposturile lor improvizate din te miri ce şi oriunde, liber ca păsările cerului, doar el, mantaua şi valiza aceea, acele drumuri îi purtaseră acum paşii în gara asta mică, aproape pustie şi acoperită de o ceaţă deasă. Era seară. Mersese mult, îl alungaseră mereu şi atunci el plecase, fără vină, mereu pe drum, simţea acum că ajunsese prin fiecare pas şi prin fiecare loc văzut şi trăit chiar la el însuşi, acolo… Trăia aşa, cu bucuria lui asemenea sărbătorilor celorlalţi, fiecare rază de Soare şi fiecare strop de ploaie sau fulg de nea, fiecare vânt şi fiecare furtună şi se călise.

Dar şi îmbătrînise.

Poate e cu adevărat acum nevoie de odihnă într-un pat cald, poate e nevoie de cineva apropiat cu care să poţi vorbi oricând, poate e nevoie, da, se gândea şi simţi cum adoarme încet cu gândul acesta şi apoi se temu că va cădea de pe bancă sau că îi va lua cineva valiza aceea, dar e prea pustiu pe aici, îşi spuse.

Ridică privirea. Stătea în faţa lui un copil de cinci sau şase ani, nemişcat, privindu-l atent, aşa cum numai copiii pot privi. Era deodată ziuă şi lumina strălucea de culori curate, copilul, un băieţel cu ochii albaştri, avea la brâu o sabie mică din lemn, ca o cruce, cu un cui fixând cele două bucăţele de lemn, iar pe umăr îi atârna de-o sfoară un zmeu mic de hârtie. Un vânt blând i se juca în părul bălai şi ochii i se strângeau de prea multă lumină. Omul privea fără a pricepe de unde venise copilul, i se părea că îl cunoaşte de undeva şi nu reuşea să îşi amintească  de  unde,  iar atunci băieţelul îi spuse cu voce mică :

-Tu eşti tatăl.

Omul nu înţelegea, dar ştia că el, în clipa aceea, trebuia să audă aceste cuvinte de la acest băieţel cu sabie de lemn şi zmeu de hârtie.

Clipi din ochi, i se păru că dormise adânc şi că se odihnise parcă o noapte întreagă, era bine şi se gândi că nu i se poate întâmpla nimic rău, ar fi vrut să doarmă mai departe. Aţipi iar.

Băiatul care îl privea acum, în aceeaşi lumină clară, era mai mare decât cel cu sabia şi zmeul. Avea cam cincisprezece ani, nu mai avea nici o jucărie, dar fuma ascunzându-şi în pumn ţigara şi îl privea oarecum curios, mai privind apoi în jur, aşa ca şi cum s-ar fi temut de ceva sau cineva, să nu-l vadă fumând poate. Hainele lui erau un pic ciudate, omul se gândi că nu mai văzuse asemenea modă, era ceva nou, poate trecuse în alt veac fără să-şi dea seama. Şi totuşi părul cam lung şi zburlit al băiatului i se părea cunoscut. Dar băiatul se opri, privi faţa omului cu mai multă atenţie şi, ca şi cum ar fi înţeles ceva, îi spuse :

-Tu semeni foarte bine cu bunicul.

Între somnul închipuit şi veghe gândurile se învălmăşeau în capul omului.

Mi-am plătit oare toate preţurile ? Mi-am plâns oare toate lacrimile ? Liniştea aceea adâncă unde am să mi-o găsesc, mai ales acum, când lumea a uitat cum este să mergi pe picioare, numai în maşini, grăbiţi cu toţii, apoi parcă nu mai simt, sunt cu toţii reci şi precişi ca un mecanism perfect, nu mai simt la fel, asta este… De ce ? Inima va plânge pentru a se face simţită, aşa e poate necesar, nu poţi preţui ceva decât atunci când ai pierdut acel ceva, nu eu trebuie să cântăresc toate astea, dar ce bine ar fi dacă…

Aţipi la loc.

Apărură atunci bărbatul, apoi femeia, copiii şi mai târziu nişte bătrâni, i se păreau cu toţii cunoscuţi de demult,  îl priveau cu curiozitate şi de parcă nu ar fi fost de pe lumea aceasta.

-Tu eşti fiul, copilul, îi spuse bărbatul.

-Tu eşti iubitul, soţul, fratele, îi spuse femeia.

-Tu eşti nepotul, strănepotul, îi spuseră bătrânii.

Un inel nesfârşit i se părea totul. Mereu, mereu, drumul lumii.

Gara se afunda încet în lumina albăstruie a Lunii când se trezi, ceaţa era la fel de deasă şi se trezi privind iar valiza lui, acum mai ciudată şi ea în lumina aceea.  Avea ceva magic în ea oare ? Nu ştia. Ridică ochii şi văzu gara aceea  aproape pustie, cu ceasul rotund sub streaşina peronului, nu putea desluşi numele gării, i se năzări deodată că va veni şi pentru el un tren, că îl va duce undeva, unde, pe el, care nu avea nimic decît valiza lui ?

Se auzi un fluierat îndepartat şi pe şinele lucind în lumina Lunii se vedea o lumină care se apropia. Vine trenul meu, îşi spuse, simţea că va pleca, departe, departe de tot… Valiza lui mută. Prietenul credincios, mantaua, ghetele uzate, atât. Se ridică încet, descheie mantaua, o împături frumos, aşa cum învăţase la armată şi o aşeză pe bancă. Se apropia lumina trenului, încet şi fără zgomotul acela de fiare pe care îl aduc trenurile care se opresc în gară.

Ce ciudată e liniştea asta a trenului, se gândi, era în picioare, privea venind un singur vagon luminat pe dinăuntru, vagonul parcă plutea şi se învăluia în ceaţa deasă sau poate în fumul locomotivei celei nevăzute, omul zâmbi gândindu-se că este vagonul lui de dormit, numai pentru el, pentru drumul cel lung, iarăşi drumul, drumul care îl aştepta.

Pe scara vagonului, la unul din capete, se deschise uşa şi vagonul se opri. Pe scară apăru un om grăsuţ, cu chipiu şi mustaţă, în uniformă de conductor de tren, privi lung peronul gării învăluit în ceaţă. Zări omul în picioare lângă valiza şi mantaua lui de pe bancă. Se încruntă uşor şi i se zburli mustaţa, clătină din cap, trist, apoi spuse :

– Hai, călătorule, vino… Lasă-ţi valiza acolo, nu mai ai nevoie de ea.

– Vin, acum vin, pentru că mi-am amintit… A fost frumos aici, greu, dar frumos, am să mă mai întorc, sigur… Am visat eu atunci ori acum ?…

– Hai, copilule, sigur că ne vom mai întoarce…

Păşi pe scara vagonului, pe lângă conductor şi se simţi bine şi liniştit în lumina aceea strălucitoare de pe culoar.

Dimineaţa sosi ca de obicei, cu răsăritul ei de Soare şi culorile curăţate de lumină. Ceaţa se risipise şi cerul era senin deasupra gării, lumea se pregătea de drumurile ei obişnuite, grăbită, grăbită.

Copilul fugise de lângă mama lui, care vorbea fără oprire cu o altă femeie, vecină din acelaşi oraş. Se ascunse mai întâi în joacă sub banca pe care stătea un balot mare şi după valiza aceea a nimănui. Apoi însă simţi mirosul acelei valize, ciudat şi greu de definit, se uită de jur împrejur, nu venea nimeni, mama lui tot vorbea fără oprire, se uită iar la valiză, o aplecă aproape temător, dar ca un copil curios se aplecă şi deschise una din încuietori, numai cea din stânga, se strădui să ridice capacul dar nu reuşi decât un pic, apoi îşi făcu mai mult curaj şi deschise şi încuietoarea din dreapta, se putea ridica bine capacul, dar se uită mai întâi de jur împrejur, apoi iute-iute trase valiza după bancă, la adăpost. O deschise curios şi înfiorat ca de ceva interzis.

Privi înăuntru. Erau acolo de-a valma aceste obiecte pe care le scoase pe rând : o sabie mică de lemn în formă de cruce, cu un cui fixând cele două lemnişoare, un zmeu vechi şi mic din hârtie îngălbenită, o lulea şi o pungă cu tutun mirosind frumos, câteva cărţi mici şi nişte ochelari pătaţi, o brichetă specială pentru lulea, o verighetă tocită, una singură, o fotografie uzată şi zdrenţuită pe margini cu mulţi oameni veseli, câteva monede vechi, nişte pietricele mici şi colorate şi un pachet de cărţi de joc, vechi şi murdare, un melc mare de la mare pe care băiatul îl duse la ureche şi în care încă se putea auzi marea. Pe dinăuntru valiza aceea avea o căptuşeală din mătase aproape nouă.

Copilul se uită lung la sabia de lemn, la melc, la zmeu, le luă pe toate, desfăcu mantaua aceea mare şi se înfăşură în ea. Era lungă, îi atîrna pe jos, dar cu sabia de lemn în mâna dreaptă, ridicată, cu zmeul pe umeri şi cu melcul la ureche fugi vesel la mama lui. Speriată, femeia nu-l recunoscu mai întâi, apoi se supără tare şi îl certă aspru pe băiat. El plânse, sabia se rupse pentru că era veche, zmeul îl luă vântul şi doar melcul îi rămase în mâna stângă strânsă, fugi cu lacrimile lui de copil în ochi şi se ascunse iar după banca aceea. Îşi trase nasul, se linişti şi puse melcul la ureche.

Să nu te mai lupţi niciodată cu nimeni, fă în aşa fel încât să fie pace, mereu pace, i se părea că îi şopteşte marea aceea ascunsă în melc şi el, copilul, printre ultimele lui sughiţuri de plâns, îi promitea că aşa va face mereu.

(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)