Cireșe perechi

Își cumpărase o cutie cu vopsea de păr și acum aștepta autobuzul în stația din coplex.

Nu-și mai vopsise părul de pe vremea când lucra în combinat, dar acum, în chioșcul ăsta mic, ascunsă în spetele peretelui de sticlă de care stau agățate o mulțime de pachete de țigări, cine-o mai vede?

De gura lor, a părinților se hotărî să-și ascundă astfel firele de păr alb. Când își punea și ochelarii pe nas prea semăna cu bunică-sa. N-o interesa, dar promisese că va face un pas în direcția schimbării look-ului.

Maică-sa trebuie să-i amintească măcar odată pe lună: „ Nu vrei tu să mă faci bunică și pace! Mai ieși și tu în oraș, machiază-te un pic, schimbă-ți culoarea părului! Mâine-poimâine împlinești treizeci de ani, după aceea va fi mai greu… de ce nu vrei să mă asculți măcar în ceasul al doisprezecelea? Uite, am o colegă de serviciu, o știi și tu, ți-am mai povestit despre ea – mama lui Ionuț – de ce refuzi să-l cunoști pe fii-su într-o zi? Ce ai de pierdut dacă beți o cafea împreună?”

Lumea nu suportă să vadă o femeie singură, neînregimentată în „celula de bază a societății”. Aproape toți cunoscuții sau necunoscuții, de cum auzeau că nu s-a măritat încă, veneau amabili cu soluții pentru care „mai târziu le va mulțumi”. De la bunică, părinți, foști colegi de școală sau serviciu până la clientele care cumpărau cafea și țigări de la ea.

În inima și sufletul Alexandrei era loc numai pentru Marius.

Când a plecat din țară a întrebat-o:

– Ce vrei să-ți aduc?

– Adu-mi cireșe perechi să-mi pun cercei la urechi!

A râs.

– Ți-aduc!

– Să știi că nu voi uita această promisiune, îi răspunse râzând. Am să-ți amintesc mereu!

Discutau cam de două ori pe săptămână la telefon sau pe calculator. Mereu spunea că este bine, sănătos și să nu-și facă griji pentru el. La finalul fiecărei convorbiri, ea îi spunea: „ Să nu uiți de cireșele pereche!”

Păstra la ea permanent o copie xerox a primei și ultimei scrisori pe care i-a scris-o el – într-un plic din hârtie groasă de culoare bej.

Într-o zi a venit să-și cumpere țigări o femeie distinsă, de vârstă medie, îmbrăcată elegant care a văzut-o completând o listă cu necesarul de marfă pe spatele unui ambalaj de țigări și ia spus: „Nu te supăra, dar privindu-ți scrisul am certitudinea că ești o fată hotărâtă cu o abilitate mentală ridicată. Sunt psiholog și lucrez la școala specială de alături, adesea fac analize grafologice pentru consilierea carierei sau pentru a ajuta la rezolvarea fricilor copiilor. Din ceea ce am observat, fugitiv, la scrisul tău, sunt sigură că ești o fată deosebită, este adevărat?” Avea drepate psiholoaga. De câte ori venea în pauze să cumpere câte ceva de la chioșc o bătea la cap pe Alexandra să se înscrie la facultate și să nu lase timpul să treacă oricum. Astăzi și-a luat inima în dinți și a abordat-o într-o chestiune care o rodea de ceva timp, dar nu găsise momentul prielnic și nici curajul necesar.

– Dacă vă rog frumos, imi mai puteți face o analiză grafologică pentru o persoană la care țin foarte mult? o întrebă zâmbindu-i rugător Alexandra.

– Cu mare plăcere! veni răspunsul promt din partea femeii și luă din mâna Alexandrei hârtia cu un scurt fragment xeroxat dintr-o scrisoare.

– Merg la cabinet și ne vedem în pauza mare. Ok?

– Vă aștept cu nerăbdare. Mulțumesc mult!

Ajunsă în cabinet, privi pe hârtie și citi:

„ Să joci la loto numerele mele norocoase!

Te iubesc și te voi iubi mereu!”

Din cele câteva cuvinte scrise, distisa doamnă reuși să schițeze un portret psihologic destul de rapid.

– Nici nu știi cât de norocoasă ești că ai lângă tine un asemenea bărbat. Detaliile sunt de prisos, poate le vei descoperi singură după ce vei urma psihologia. Eu îți țin pumnii!

Îi lăsă hârtia Alexandrei și plecă grăbită spre școală.

În stație nu mai era multă lume, trecuse mai bine de jumătate de oră de așteptări.  Uneori circulau mai rar mașinile, așa că, scoase telefonul și făcu comandă la un taxi. Trebuia să ajungă acasă să-și vopsească părul până venea mama de la serviciu, vroia să-i facă o surpriză plăcută.

Așezată pe scaunul din spate, scoase din geantă întreaga copie a scrisorii și o reciti pentru a nu știu câta oară:

Iubita mea, Alexandra,

Regret nespus că ai fost nevoită să treci prin acest chin, iubirea mea.

Am ales greșit soluția de a câștiga bani pentru a ne putea întemeia o familie.

Dacă primești acestă scrisoare înseamnă că medicii n-au găsit soluția optimă.

Nu am crezut că în Afganistan, moartea mă va alege tocmai pe mine.

Să știi că te iubesc mult şi vreau ca tu să îţi refaci viaţa.

Să te căsătoreşti, să-ți crești copiii, să fii fericită.

Am scris și părinților mei să-ți dea niște bani din asigurarea mea pentru a-ți fi mai ușor.

Încearcă să uiți ultima promisiune pe care ți-am făcut-o – cireșele perechi.

Să joci la loto numerele noastre norocoase!

Te iubesc și te voi iubi mereu!

caporal Marius Constantin

Nu mai vedea și nu mai auzea nimic împrejur. La un moment dat, simți cum lacrimile se desprindeau de obraz. În boxele mașinii se auzeau acordurile Simfoniei Nr. 5 a lui Beethoven.

– Dcă nu vă place, schimb sau închid, a zis șoferul privind-o în oglindă.

– Nu, este în regulă, îmi place, răspunse Alexandra, împăturind scrisoarea.

–  Vă pot servi cu cireșe, dacă doriți, mie îmi plac foarte mult de când eram copil…