Chemarea nerostitului I

(De profundis)

1.Te port în suflet

Te port în sufletu-mi flămând

ca pe-o icoană nepereche,

‘naintea căreia mă-nchin

cu dor hrănit de-o boală veche.

Mă perpelesc în vis şi treaz

cu-nchipuiri ne-ndurătoare,

ce-atât de-aproape mi te-aduc

ca pe o dulce-nfiorare,

şi ca-ntr-o transă te implor

să fii cum arătai cândva –

sirena marelui danez,

iubind până la jertfa sa…

Sunt robul vrerii tale crude

cât voi trăi pe-acest pământ –

mă poţi salva, dar tu preferi

să mă împingi înspre mormânt.

2.Cu inimă sau fără ea?

O, Tată,

la ce doar inima mi-ai dat,

când nu mi-a fost menit

să o hrănesc

după reţetele iubirii,

deşi-n lucrarea Ta măreaţă

e însăşi temelia firii?!

Decât c-o inimă-ntristată

de neputinţa împlinirii

prin jocul ne-ntrerupt al pasiunii,

mai bine fără ea,

căci fericiţi în nesimţire

sunt cei cu inima pietroi,

cu toţii bine-nveşmântaţi

şi înlăuntru seci şi goi.

3.Lumi paralele

Atâtea tone de lumină

aruncă Soarele încins

pe creştetul de nou-născut al Terrei,

că pomii-s grei de rodul alb

(menit dulceaţa să-şi sporească

în fagurii umpluţi de-albine),

iar fluturii înoat-alene

prin aeru-ndesit cu-arome

şi, fericiţi ca nişte zei

în nepăsarea lor senină,

ei lasă omenirea să-şi găsească

un sens şi-o satisfacţie haínă.