Cetatea

Legenda aceea veche spunea că în calea drumeţilor bogaţi apărea din senin cetatea. Când se aşteptau mai puţin, porţile ei magice şi neasemuit de frumoase apăreau ca un miraj ademenitor în deşertul cel mare, din întinderea nesfârşită a nisipurilor. Nimeni nu vorbea pe atunci decât despre cei care nu se mai întorseseră cu minţile întregi de acolo. Iar legenda se născuse de-a lungul timpului din rătăcirile celor cu minţile pierdute de fascinantele porţi ivite în calea lor. Numai cei foarte bogaţi şi care din pricina aceasta se credeau a fi puternici, râdeau dispreţuitor. Dar uneori dispăreau cu totul în lungile lor călătorii şi atunci oamenii spuneau că găsiseră poarta Cetăţii. Nimeni nu îi mai putea recunoaşte în nebunii care rosteau de fapt legenda.

Gândurile acestea îl însoţeau pe călătorul care îmbătrânise pe drum, cu toiagul şi desaga lui pe umăr. Nu avea în desagă decât cartea credinţei lui, un burduf mic cu apă şi ceva de-ale gurii. Cartea era primită de la părinţii lui, care o primiseră şi ei de la părinţii lor, aşa încât urmele i se pierdeau mult în negura timpului. Toiagul îl ajuta la urcat şi avea uneori nevoie de el ca să alunge hienele deşertului,  întotdeauna flămânde. Nu avea drept strai decât o pânză mare şi înfăşurată în jurul trupului de la cap până la picioare, cu o bucată de frânghie strânsă în jurul mijlocului, nu avea drept încălţări decât sandale din piele veche. Şi toate astea  se zdrenţuiseră de vreme, dar nu erau încă de aruncat pentru că nu aveau înlocuitor. Omul avea barba sură şi de atâta mers prin deşert căpătase ceva asemănător unei mici dune mişcătoare. Nu ştia încotro se îndreaptă, uneori i se părea că văzuse de mai multe ori locurile pe unde umblase, dar niciodată nu văzuse în calea lui porţile cele magice. O emoţie asemeni fricii îl cuprinse la gândul acelei năluci. Dar nu avea de ce se teme, el nu avea nimic.

Privi cerul, apoi orizontul, aşteptând parcă să vadă zidurile înconjurând porţile, dar în loc de asta văzu un om alergând cu braţele în sus către el. Se apropia fugind şi strigând. Părul lui era încâlcit şi se vedea fluturând, hainele îi erau rupte şi strigătele lui se auzeau acum clar.

„Ascultaţi-mă, ascultaţi-mă”, striga omul acela şi călătorul se opri. Privirile celui care striga îl străpunseră cu săgeţi parcă otrăvite şi călătorul se temu. Nu era nimic bun în omul acela. Mâinile lui tremurând aveau pe degete urmele albe ale unor inele pe care soarele nu le mai putea vedea, hainele lui erau din mătasea cea mai fină, dar acum erau rupte şi urât mirositoare de murdărie. Picioarele îi erau rănite de mers şi se vedea că fuseseră obişnuite a purta altfel de încălţări. Călătorului i se desluşi astfel un om aproape pierdut şi nu se mai înfricoşă, ci simţi o mare milă pentru omul acela.

Se aşezară pe o piatră roasă de vânturile deşertului şi de soare. Călătorul îi dădu o mână de ajutor celuilalt.

„Ascultă-mă, omule, îi spuse cel nou venit, sunt pierdut, am pierdut tot, am rămas desculţ şi gol după atâta avere care mi-a fost luată, nu mai am nimic, nimic”, mai spuse omul şi izbucni în hohote de plâns.

Sărmanul om, are mare nevoie de apă, se gândi călătorul şi îi dădu să bea din micul lui burduf. Străinul se repezi să bea şi risipi cu nepăsare apa. Dar asta îl linişti, iar călătorul îl privi mai atent, gata să îl asculte, aşa cum fusese rugat.

„Am să îţi spun tot, începu omul. Vei fi auzit de legenda cetăţii aceleia blestemate care vine în calea neguţătorilor. Eu îi sunt mărturie că există şi apa dumitale a avut pesemne puterea de a-mi readuce minţile înapoi.

Ascultă-mă, rogu-te, călătorule. Nu avea nimeni mai multă bucurie ca mine în a călători cu caravana mea peste mările de nisip ale deşertului pentru a duce cât mai departe mărfurile mele rare. Aduceam cele mai nepreţuite mătăsuri şi uleiuri, esenţele şi parfumurile cele mai îndepărtate de locurile acestea, iar aşa marfa mea căpăta valori înmiite. Oamenii de vază ai marilor oraşe mă aşteptau cu nerăbdare de două ori pe an cu caravana mea şi ajunsesem cel mai mare negustor străin. Nu aveam bucurie mai mare decât aceea de a face drumul de întoarcere cu sacii mei plini de bani grei din aurul cel mai pur. Profitul meu ajunse de nesocotit şi începusem a dori să mă opresc şi să îmi întemeiez oaza mea de paradis bogat, îmi lipsea doar o familie şi mai cu seamă un moştenitor.

Dar nu s-a întâmplat asta, iar aici de bună seamă este mâna marelui Alah. Am întâlnit mii de oameni în călătoriile mele lungi, mă pricepeam prea bine la negustorie şi înţelegeam iute felul omului cu care vorbeam, ce nevoi şi dorinţe nerostite poartă cu el. Dar într-o zi, la intrarea într-un mare oraş, un bătrân cu haine negre s-a agăţat cu înverşunare de haina mea, eram călare, iar bătrânul îmi cerşea o bucată de pâine şi mă supăra foarte tare cu insistenţa lui. L-am lovit cu cisma şi a căzut la pământ. În urma mea l-am auzit rostind ceva despre porţile cetăţii care mă aşteaptă. „Le vei vedea curând, curând”, spunea el icnind de durere, iar când m-am uitat înapoi năluca lui neagră mi se păru doar un punct negru şi îndepărtat pe pământ. Dar spusele lui m-au lovit drept în inimă.”

Mai sorbi un strop de apă, cu mult mai mare grijă. Călătorul simţea că avea să i se povestească ceva cumplit.

„Am plecat din acel oraş cu cea mai încărcată caravană, aveau acolo cele mai bune mărfuri şi luasem din belşug de toate. Îmi spusesem că avea să fie cea mai lungă călătorie ca să aduc cel mai mare profit mărfii mele. Cel mai mare din toate timpurile. Visul meu era aproape de împlinire şi apoi aveam să mă odihnesc pe legenda mea în sânul familiei, fără altă grijă decât a-mi urmări valoarea bunăstării mele. Dar o altă legendă îmi schimbă destinaţia, vei auzi.

Mi-a fost dat un drum greu, cu multe atacuri ale celor care râvneau la comorile pe care le duceam. De fiecare dată oamenii mei, credincioşi mie până la sacrificiu, se împuţinau, dar rămâneau puternici şi neînvinşi. Drumul era lung, setea deşertului ne ardea buzele şi simţeam din ce în ce mai mult cu toţii că nu bogăţiile din cuferele cele grele ne vor aduce apa dorită, ci doar oazele din ce în ce mai rare ale deşertului.  Pentru că ne îndepărtasem atât de mult încât nici atacatorii nu ne mai supărau. Grija mea era doar starea mărfii şi nu vedeam cum oamenii mei mă părăseau unul câte unul, fie plecând înapoi, dar fără nici o şansă de a mai ajunge acasă, fie căzând de sete şi oboseală. Târziu, după mult timp, îmi mai rămase aproape un singur sfetnic de taină, cel mai bun cunoscător al limbilor pământului, se vede treaba că înţelepciunea lui subţire îl făcea la fel de rezistent la sete ca şi pe mine. Dar într-o dimineaţă mă părăsi şi el şi l-am îngropat în nisipul deşertului înfăşurat în cea mai fină mătase, crezând în orbirea mea că plătesc aşa sacrificiul lui. Nu simţeam nici durere, nici sete, ci doar îngrijorarea asupra drumului pe care îl aveam de străbătut singur cu bogăţia mea nemăsurată.

Şi am mers zile şi nopţi, sub soarele care mă ardea şi eu tot nu înţelegeam. Doar că bunul Alah vede tot şi într-una din zilele cele mai fierbinţi, la amiază, lumina soarelui mă făcu să pălesc în faţa porţii vrăjite pe care o vedeam în zare. Strălucea. Simţeam că am ajuns, dar acolo nu era decât poarta aceea despre care se spunea că nu i te poţi opune, că doar cei care o văd pot intra fără a mai ieşi în toate minţile din cetatea aceea. Nu credeam nimic din tot ceea ce înfricoşător mi se povestise. Aveam cea mai mare avere, care putea cumpăra totul. Eram tânăr şi neînfricat, singur, dar nu băgasem de seamă că lungul drum mă obosise şi îmbătrânisem.

Am mers mai iute pe cămila mea. Am văzut măreţia porţilor şi nu m-am simţit nici o clipă mic în faţa lor, mi se părea că acolo am să ajung la visul meu. Am păşit falnic cu prima mea cămilă şi până la ultima. Porţile mi se deschiseseră. Apoi s-au închis în urma mea, dar eu nu am băgat de seamă. Mă aşteptam să găsesc bogăţii fără de seamăn dincolo de ziduri, dar, o călătorule, dincolo de poarta aceea minunată nu era nimic, nimic altceva decât nisip şi vânt şuierând şi arzând rece, schelete de animale şi cadavre în descompunere care miroseau îngrozitor. Cămilele mele se opriră şi oftau asemenea oamenilor osteniţi, mă întrebau în felul acesta unde vom mai ajunge. Marfa mea era cumplit de uscată şi totuşi nu se stricase nimic, de parcă soarele o păstra aşa.

Când am făcut ochii roată, nu mai zării poarta înapoi. Nu simţeam decât puterea marelui nimic din jur şi am înţeles atunci că trăiam legenda Cetăţii învinşilor. Asta e acolo. Bogăţiile mele nu mai erau nimic, cămilele devenind schelete în viziunea mea, apoi chiar şi eu la fel. Am urlat atunci, dar nu mă auzi nimeni. Apoi am căzut într-un somn adânc.”

Călătorul asculta atent, dar ştia pe căi tainice tot ceea ce avea să urmeze şi îi mai dădu celuilalt un strop de apă.

„Am avut un vis în somnul acela. Mi se părea că îmi vorbeşte un glas puternic de dincolo de lumea aceasta. Îmi spunea că dacă am intrat pe poarta cea mai mare trebuie să ies pe cea mai mică. Prin poarta aceea voi dobândi totul, după ce dobândisem deşertăciunea nimicului. Ascultam glasul acela şi mi se părea că e însuşi Alah, dar am căzut ca trăznit în visul acela. Nu putea Alah să vadă un netrebnic necredincios ca mine şi pentru întâia oară în viaţa mea am cunoscut în visul acela frica. Frica şi apoi lumina.

Poate nu mă poţi înţelege, străine, dar asta a fost tot, am rătăcit ca un apucat zile şi nopţi pe acolo, dar nopţi nu erau, doar o umbrire uşoară, ca atunci când se adună nori, de aceea îţi zic că am cunoscut lumina. Nimic nu cădea în întuneric şi era mereu, mereu şi mereu văzut, în aşa fel încât nu puteai să nu vezi. Bogăţiile mele s-au vrut a fi doar un strop de apă pe care nu o aveam, cămilele mele se uscaseră de-a binelea şi am trăit cumplit acest nimic. Da, nimicul.

A vrut bunul Alah să izbândesc şi am primit, într-o zi pe care o credeam a-mi fi ultima, poarta cea mai mică despre care nu mai credeam că poate fi. Am fugit, am ieşit, iar dacă te vei uita înainte o vei vedea, bunul meu călător. Aceea este, aceea mică de colo, din zare.”

Călătorul privi cu ochii mijiţi şi văzu cu adevărat poarta cea mai mică în zare. O privi îndelung şi îşi dori din toată inima să intre pe acea poartă. Nu i se putea opune, iar el simţi că aceasta este voinţa lui Alah.

„Vino cu mine”, îi spuse celuilalt. Se ridicară şi seara tocmai cobora, dar era doar o umbră, ca norul acoperind  soarele. Nisipul se învăluia în jurul lor fluturându-le veşmintele. Călătorul intră cel dintâi, apoi celălalt. Vedeau iar amândoi tot, nimicul despre care se povestise şi călătorului i se strânse inima, dar merse mai departe, mereu mai departe, urmat de celălalt.

Merseră mult. Apoi, la plecarea norului şi umbrei, au văzut poarta cea mare strălucind. O priviră şi înţeleseră că trebuiau să iasă împreună. Poarta cea mare se deschise dintr-o dată, călătorul păşi cel dintâi, apoi trecu şi celălalt. Se opriră lângă marea poartă şi priviră în sus. Înălţimea ei ducea până la cer. Unul pe altul se priviră şi atunci călătorul îi întinse celuilalt o bucată de pâine veche.

„Odată, hainele mele au fost negre.”

Legenda mai spune că pe poarta cea mare intră întotdeauna cei mai bogaţi, dar nu înving decât cei care intră prin poarta cea mai mică. De atunci cetatea aceea a rămas în legendă cu numele de Cetatea învinşilor.