Cel mai mare poet

/ Cel mai mare poet / Ca un actor / Mîna / De mîncare / Perfecţiune /

CEL MAI MARE POET  

„Cel mai mare poet sînt eu!“
zicea matematicianul,
„vã pot demonstra într-o clipã!
Cine mai ştie, aşa ca mine,
sã afle linia medianã a fiinţei,
sã defineascã noţiunea de infinit?!“
(Poetul, îngîndurat, tãcea).

„Ba eu sînt cel mai mare poet!“
zicea filozoful,
„universul întreg depinde de mine,
eu vã transform în fiinţe gînditoare
şi vã ofer un punct de reper!“
(Poetul, micşorat, tãcea).

„Hai cã vã-ntreceţi cu gluma!“,
zicea şi psihanalistul.
„De n-aş fi fost eu,
nu v-aţi fi recunoscut în oglinzi,
n-aţi fi învãţat sã plonjaţi
în adîncul din voi…
Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“
(Poetul, mutilat, tãcea).

„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“
zicea muzicianul.
„Nici o poezie nu se comparã
cu alãturarea divinã a douã note muzicale
pe portativ!“
(Poetul nu se mai zãrea).

„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“
zicea pictorul.
„Cînd cuvintele se rãtãcesc,
cînd muzica-ngheaţã,
numai culorile pot întrupa poezia!“
(Poetul, într-o urnã, pe noptiera mea).

„Nu pricepeţi cã eu sînt cel mai mare poet?!“
zicea astronomul,
„cã doar eu citesc în stele
şi toate misterele lumii
doar la mine-n creier se-ascund?!“
(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustãţi de pisic).

„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“
zicea iluzionistul.
„Poezia e magie,
sufletul se vrea minţit,
iluzie opticã e totul!“
(Despre poet, douã fraze în cartea de istorie).

Şi, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:
fizicianul, groparul, medicul,
arhitectul bucãtarul ţãranul agricultor
alchimistul-cosmonautul-profesorul
şi toţi ziceau
bla, bla, bla şi hau, hau, hau.
(Cã a trãit cîndva un poet,
nici în papirusuri nu mai scrie.)

Adevãrul gol-goluţ, e-aproape pur
şi niciodatã simplu.
Dacã cel mai mare poet
nu e Altcineva decît Timpul?

CA UN ACTOR

Ca un actor care se simte bine
cu toate personajele lui
şi, uneori, şi cu sine

cu trudă, cu elan
sau poate numai cu har
actorul poartă haine fără buzunar
şi-şi face hara-kiri tot mai rar.

Fiecare piele pe limba ei piere
lăsînd în tine anticorpi şi durere
dar, oricum, nimic nu se compară cu!

Tu, trist, te uiţi cu jind la frumuseţea lui
ca la un poliedru cu feţe multicolore
şi-ţi spui (cu nostalgie? cu ciudă?):
-Eu, niciodată, nu!

Ca un actor cu faţa udă
ca un actor la bis
îngropat în flori
ca un actor la repetiţii
ca un actor în ziua de leafă
ca un actor cu casa în nori
cu noaptea în vis
cu ochii în ceafă

ca un actor ce joacă rolul vieţii lui
sau numai îşi închipuie că l-ar juca –

viaţa ta.

MÎNA

O mînă învaţă să scrie
pe la şase ani şi ceva.

Am scris o poezie
    apoi o reţetă de prăjitură
         apoi (logic!) o hartă.

-E frumoasă ea?
-Eu nu sînt critic de artă!

Într-un tîrziu,
sub scara (logic! logic!) de valori, înaltă,
mîna oboseşte.
Se-aşază pe un braţ de fotoliu
aşa, bătrîneşte
şi-aşteaptă să înveţe
şi cealaltă.

DE MÎNCARE

-Mamă, mi-e foame!

Am dat pe răzătoarea mare
bucuria dintr-o floare.
Am dat pe răzătoarea fină
rădăcină de lumină.

-Mamăăă, mi-e foame!

Pe tocător verdeaţa serii
am frămîntat-o primăverii.
În bol cremosul sufleţel
l-am învîrtit uşor c-un tel.

-Mamă…

Mîncarea aburindă e pe masă.
Flămîndă, fata mea frumoasă
ia o gură, şi încă o gură…
Cel mai grozav copil de la natură
se face şi mai şi mai şi
peste superlativul absolut al firii.
Copilul Frumuseţii şi-al Iubirii
pe care, poate, îl voi înţelege
-ntr-o zi…

PERFECŢIUNE

Sub cerul albastru şi tare
violat la orizont de pãmînt,
atît de departe de tine,
încerc sã-nţeleg perfecţiunea
unui fagure de albine
şi, în versuri sugestive,
s-o cînt.

Dar nu-mi vin în minte decît
versurile lui Arthur Rimbaud
(poate de-aceea pãmîntul,
care din soare se vede albastru,
aici, jos, e maro):
„Oisive jeunesse,
à tout asservie,
par delicatesse,
j'ai perdu ma vie…“.

Şi toamna poate fi, nu-i aşa,
o definiţie- a perfecţiunii…
Sau poate misteriosul Dumnezeu
pe care, seara, îl invocã unii…

Iubirea? Între mine şi tine
toatã perfecţiunea lumii se petrecu –
dar numai cît un fulg de nea,
fãrã martori, fãrã dovezi, de-aceea zic:
iubirea nu.

Azi am întîrziat. Azi sînt tristã.
Toţi spun: „Perfecţiune nu existã!“.
Delicat şi credul, sufletul acceptã
sentinţa amarã
şi se duuuceeee… se tot duce
sã se ascundã în nici o ţarã.

Cuvintele sînt uituce
miroase a varã
şi-a început sã mi se parã
cã nu existã o a doua cale…
Într-o searã,
tu ai luat toate cuvintele
şi toate notele muzicale
şi le-ai zvîrlit pe geam…
Ele s-au fãcut roi de fluturi strãvezii
într-un dans alb, fãrã cusur
în care, ne-nţeles, ne oglindeam.
Friabil, sentimentul pãrea pur.

Te aşteptam sã revii –
şi iar a început sã mi se parã
cã perfecţiunea erai tu, în acea searã
cînd taina tainelor cu totul altfel se petrecu…

Tu erai, nu?