Cât de cât

Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil de Parkinson, după tremurul membrelor şi a capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.

– Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

– Ce să-ţi dau, omule?

– Ce vă lasă inima, bunule domn!

–  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

–  Dă-mi şi matale cât de cât!

– Nu înţelegi că nu umblu cu bani lichizi la mine?

– Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

– Poate vrei altceva?

– Orice, domnule! Cât de cât!

– Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

– Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam săsesc.

– Sper că nu-l vrei cu totul?

– Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

– Vrei şi câteva mere?

– Da, domnule! Cât de cât!

– Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

Omul îşi lasă privirea în jos.

– Aş pofti, domnule! Cât de cât!

Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

– Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

Ridic din umeri ca un condamnat pe scaunul electric.

– Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!