fragmente dintr-o saga a munţilor…
Întâlnire la înălţime
Merg agale pe creasta verde. Firele de iarbă îmi mângâie picioarele goale. Ziua este perfectă pentru plimbare. Razele soarelui străpung pe alocuri plafonul de nori, colorând totul într-o nuanţă aurie. Plimbarea mă linişteşte întotdeauna. Urmele paşilor mei se desluşesc limpede în solul reavăn. Stropi de rouă se amestecă cu firele de iarbă. O înţelegere tacită este între aceste elemente… Ele se nasc şi mor fără resentimente…
în plină vară
o plimbare pe creastă –
aproape de cer
Deodată, printre norii aurii, văd un vultur. Pasărea loveşte aerul cu eleganţă, plutind cu uşurinţă. Se îndreaptă spre ţintă cu viteză. Mă uit şi, între două tufe, observ un iepure. Animalul simte pericolul, însă nu mai poate scăpa. Pasărea se avântă, dăruindu-se vânătorii.
vulturul în zbor
şi mirosul sângelui –
vară amară
Iepurele nu a avut nicio şansă. Câţiva pui de vultur au asigurată o masă copioasă. Sunetul aripilor se pierde, mistuindu-se în natura care mă înconjoară la fel ca întotdeauna. Aici dramele nu există, totul este firesc, supravieţuieşte cel mai puternic. Poate că şi oamenii ar trebui să ţină cont de asta şi să încerce să-şi amintească momentele bune. Eu voi încerca întotdeauna să-mi amintesc inocenţa iepurelui şi puterea vulturului. Sângele nu are nicio importanţă pentru natură… Răsăritul este prea frumos…
Lung-gom* printre creste
Merg… Tot ceea ce trebuie să fac este să merg înainte. Pietrele colţuroase îmi înţeapă picioarele. Nu mai simt însă durerea. Praful şi sângele se amestecă, prelingându-se pe nisipul ars. Noaptea se lasă tăcută peste platoul înalt. Niciun fir de iarbă, nicio unduire de frunză nu apar în imensitatea întunecată. Sunt doar eu, străjuit de o stea albă ca laptele… Lumina ei îmi mângâie faţa…
o strălucire –
în lumina difuză
naşterea stelei
Călătoria mea se apropie de sfârşit cu fiecare pas pe care îl fac. Nu are rost să îi număr, succesiunea lor este oricum implacabilă. Vreau doar să merg înainte, să plutesc pe deasupra cărărilor bătătorite, să plutesc pe deasupra văilor abrupte. Coşul de rafie mă încălzeşte şi poate că mă şi răneşte. Nu mai contează… Merg înainte…
drumul nesfârşit –
prin aerul tomnatic
forţa dorinţei
Acest drum nu se va sfârşi niciodată. El nu poate fi înţeles decât de cei ce au curajul să se abandoneze momentului. Nu scopul în sine este important, ci călătoria. Aceasta călătorie care te poartă întotdeauna pe drumul norilor albi, această călătorie care te va duce întotdeauna acolo unde albastrul atinge albastrul… Steaua îmi zâmbeşte din înaltul ei îngheţat…
* lung-gom – ritual budist prin care un adept, concentrându-se intens asupra unui obiect şi asupra aerului din jurul său, uită de trup şi este capabil să parcurgă distanţe mari cu viteze incredibile, fără să simtă durerea sau oboseala. Practica este cunoscută şi ca una dintre transele yoghinice.
Drumul vulturilor
Crestele se întind netulburate, acoperind cerul. Tot ceea ce văd în jur este tăcerea monumentală a stâncilor. Valea este parcă strânsă, protejată, apărată. De aceea, natura a înflorit aici, liberă. Tot pământul este acoperit de fire verzi, fire pe care vântul le mângâie cu atingerea lui caldă. Câteva cuiburi singuratice străjuiesc valea…
călătorie –
printre turnuri de piatră
se naşte viaţa
Vulturii zboară în jurul acestei oaze verzi. Totul este în armonie. Păsările mari strălucesc în lumina soarelui. Este o zi de vară sclipitoare. Puii învaţă astăzi să bată pentru prima dată din aripi. Penele se întind, umbrind soarele pentru câteva secunde. Dar niciun vultur nu zboară în afara acestui sanctuar. Păşesc cu plăcere pe pământul reavăn. Urmele mele se împletesc cu cele ale păsărilor…
fiorul ierbii –
atingerea ghearelor
o mângâiere
Este atât de linişte. Se aude din înalt foşnetul penelor. Armonia pare că s-a născut aici, unde prădătorii atât de huliţi de oameni calcă pe firele grase. Acestea mângâie pielea bătătorită cu atenţia pe care o mamă ar acorda-o propriului copil. Natura înţelege întotdeauna… Mă aşez jos şi privesc. Sunt liniştit… Pe linia orizontului, soarele roşu se pregăteşte să apună. Îl contemplu în perfecţiunea cercului său de foc… Astăzi a strălucit parcă mai frumos ca niciodată… Nu mai ştiu însă dacă strălucirea nu era de fapt în penele lucioase…
Călătorie spre cel mai înalt vârf
Paşii se afundă în zăpadă scrâşnind a iarnă. Este frig, iar respiraţia se transformă aproape instantaneu într-o ceaţă albă şi rece. Mici floricele de gheaţă îmi împodobesc faţa biciuită de vânt. Merg însă înainte, atras de mirajul muntelui, învăluit în tăcerea sa monumentală. Soarele se arată din când în când dintre nori, însă astăzi el nu are putere, astăzi este doar un spectator vrăjit de iarnă…
muntele înalt
învăluit de iarnă –
tăcerea gheţii
Mă uit înapoi. Răul învolburat înconjoară muntele, străjuindu-l parcă prin numeroasele cascade agitate. Ultimii copaci îşi risipesc frunzele acoperindu-mi urmele. Îmi pare că natura vrea să mă ţină aici, într-o permanentă beatudine a clipei, a întinderii acestea albe ce pare nesfârşită.
pretutindeni alb –
un grup de iepuri speriaţi
alergând de frig
Nu mai este mult până în vârf. Însă nu asta este cel mai important. Nu contează atât de mult acele momente scurte de fericire, nu contează doar acea clipă. Mult mai importantă este călătoria în sine, aspiraţia perpetuă spre o ţintă luminoasă, spre un pisc învăluit în aburii reci ai frumuseţii… Privesc în sus spre ţinta mea şi zâmbesc. Fiecare pas în sine este un nou miracol… Fericirea tăcută a muntelui urlă în mine…