Broboade de huma

Susură picăturile zdrenţuite ale amintirilor

printre ceţoase cruci cu umeri gârboviţi

de lăsata lemnului, de uitarea-uitării,

pe sub brazi chirciţi de moroii dealului,

la o ochire de trenul spre marile capitale…

Broboade de humă plâng fii şi soţi neglijenţi,

plecaţi să cosească vrejul timpului,

dornici să sădească pruni pentru languroasa zare,

să mângâie tulpanul văilor, bretonul livezilor,

să îmblânzească fantasmele tolănite-n râu,

să creştineze durerea plopilor, a rugilor de mure…

Broboade de humă rămân în ogradă

să descânte prichiciul fântânii cu glanţ,

mâţele sticloase, golumbii neostoiţi din podul de tablă,

protofotografiile de nuntă, lămâiul înmărmurit

în gura beciului, ploaia de aur – destrămată strajă porţii

cu scârţ, câinele casei juruit de lanţ…

Broboade de humă

aşteaptă icul primăverii

să rodească lănci de iris

lângă turla bisericii…