Ascultătorul

Venise iarna rece şi copiii descopereau prima taină a gheţii în grădinile acum pustii. Nu ştiau cum, deodată, frigul făcuse apa, care până mai ieri avea mici valuri care sclipeau într-o mişcare părând fără sfârşit, să stea înţepenită în forme tari. Apucau cu mâinile cristalele de gheaţă şi de la căldura palmelor mici apa îşi regăsea forma ei cunoscută. Priveau curioşi cum li se scurgea pe mănuşi, printre degete. Respiraţia lor era albă de abur şi mai primeau spre aflare încă o taină. Dar era  teribil de rece şi mănuşile aveau să stea la uscat pe soba încinsă bine de acasă. După joaca aflării despre apă a copiilor.

Îi privea cu drag. Pe drumurile lui, omul acesta cunoştea foarte bine apa, pentru că o căuta cu deosebire pentru puterea ei magică de a spăla. A spăla gânduri, mai ales. Omul acesta avea pe lume un drum straniu, ale cărui începuturi nu le putea găsi nici acum. Se împlinise poate vreo ursită făcută lui la naştere şi abia la vârsta asta el îi putea desluşi adevărul. Nu mai avea mult de mers pe drumul lui, care se desfăşura lin, în tăcere deplină.

Începuseră toate pe vremea când era copil, atât de copil că nu-şi putea aminti câţi ani avea. În jurul lui oameni bătrâni vorbeau mult, atunci când se aduna familia laolaltă. Nu înţelegea mai nimic din toate discuţiile lor. Lui îi plăcea să imite, ca un maimuţoi, tot felul de strâmbături. Se credea actor, iar mai târziu, atunci când râsetele celorlalţi îl întristară, se convinse singur că nu va fi niciodată actor. Nu avea glas muzical şi ciuda lui se revărsă atunci în sport, dar îi trecu repede. Crescuse, anii primelor iubiri începeau să-i ridice sprâncenele a mirare. Simţea că se apropie de ceea avea să cunoască el şi numai el din lume, prin oameni de toate felurile, care îl atrăseseră dintotdeauna. Pe urmă, când rudele venite în vizită plecau, acasă se aşternea liniştea. Tăceau cu toţii, parcă obosiţi de gălăgia şi agitaţia care se încheiase. În mintea şi inima lui se auzeau atunci ecourile oamenilor dragi din familie, unchi, mătuşi, verişoare şi uneori vecini. Afla, aşa cum află copiii curioşi, că oamenii din jur îi erau cei mai apropiaţi. Părinţii, bunicii, sora, dar şi prietenii, nu mulţi, găsiţi după atracţii neştiute printre colegii de şcoală. Cu unii păstrase legătura până dincolo de dureri, de spaţiu, de graniţe. Îi avea în el însuşi încă de pe vremea aceea, dar înţelegea asta abia acum.

Începutul îl trăise parcă pentru prima dată într-un tren aglomerat şi murdar, târându-şi vagoanele printr-o iarnă cu viscol. Prietenul îi vorbea pe culoar despre tot ceea ce trăise pe când fusese închis. Îl durea deopotrivă şi pe omul acesta povestea celuilalt. Acelor lacrimi, pe care prietenul încerca să le pună pe seama gerului de pe culoarul vagonului, le cunoştea izvorul.  Prietenul ar fi vrut o vodcă mică, dar trenul mergea repede şi mai aveau de mers câteva ore prin viscol. Simţea în celălalt dorul de tată. La sosire, prietenul îşi potoli setea în prima cârciumă din gară, dar lacrimile lui sclipiră şi râse. Tăcerea celor câteva clipe de sorbit vodca îi îndepărtă parcă unul de altul. Drumul lor continuă însă. Fumaseră atât de multe ţigări tari şi fără filtru pe drumul lor cu trenul, prin viscol, încât distanţa o puteau măsura cu hârtia ieftină a pachetelor goale şi galbenul maroniu de pe degete. E probabil că miroseau amândoi a cârciumă şi a vodcă. Şi celălalt începea să simtă ceea ce credea în anii copilăriei că fusese doar o părere. Putea primi, acum se convinsese. Putea primi în fiinţa lui taine pe care oamenii i le mărturiseau. Erau parcă primele capitole ale unei altfel de cărţi.

Cu timpul, în apropiere îi veniră alte chipuri. Fie colegi, fie bărbaţi ori femei, fie soţia sau copiii, îi ascultase pe toţi. Devenea atent cum numai el putea să fie şi pricepea dintr-o frântură de frază, un cuvânt sau chiar un sunet, că urma o destăinuire. Cel care îi vorbea ar fi păstrat impresia că nu contează cine ştie cât, dar omul acesta învăţa că tocmai atunci i se încredinţa tot ceea ce ştia numai celălalt. Nu erau decât rareori taine grele, dar ele erau cele mai ascunse. Fiecare avea impresia că a gândit, a spus sau a făcut vreun lucru în deplina lui singurătate, nevăzut şi neştiut niciodată de nimeni. Ascultător, omul acesta ştia de foarte mult timp că asemenea înfăptuiri nu pot exista, că peste tot şi întotdeauna e un ochi văzător, o minte care citeşte gânduri şi poate chiar o pagină scrisă într-un jurnal neştiut, ars în taină. Că el îşi ascultase dintotdeauna tocmai ascultătorul lui, închis parcă în trupul lui de la naştere. Dar asta era numai credinţa lui adâncă şi înţelese trist că nu o aveau şi ceilalţi. Aşa descoperi că ascultătorul altora era mai apropiat sau mai îndepărtat. Cu uimire, înţelese că distanţa care îi despărţea de locul acela era mai mare sau mai mică, după felul fiecăruia. Şi alegerea aceasta a oamenilor îi făcea să aibă secrete şi tainiţe care se cereau rostite. Misterios rămânea pentru omul acesta ascultător cum ajungeau ceilalţi tocmai la el, de parcă l-ar fi căutat.

A fost un timp în care s-a însingurat şi curiozitatea cu care ascultase până atunci toate mărturisirile necerute începea să-l apese. Credea că toate aceste cuvinte rostite de ceilalţi numai pentru el îi fuseseră deja scrise cumva în soartă. Simţea că totul existase deja acolo, în el. Însingurarea îl lămuri că nu era întocmai astfel. Apa izvorului ori a lacului, cu unduirea ei nesfârşită, îi ajuta descătuşarea din dansul acesta de umbre în care fusese purtat fără voia lui. Aflase doar că poate pătrunde în cosmosul bântuit de forme necunoscute al celor de aproape. Poate asta îi fusese lui hărăzit la naştere, atunci când încă nu ştia despre toate felurile de viaţă ale apei. Oamenii aceştia nu erau toţi în el, dar erau întâlniri cu temeiuri încă neaflate.

În asemenea umblări cu mulţi paşi, pustiitoare dar şi liniştitoare, îi era câteodată foarte dor de mâna ei caldă.

Copiii sparseră gheaţa. În soarele strălucind senin, sclipirile mărunte scoaseră din piepturile lor mici strigăte voioase, împrăştiind valuri albe de abur. Privea şi se bucura. Cândva, printre ei se va regăsi. Îi vor mirosi atunci şi lui mâinile a ger. Poate îl vor durea şi poate îi vor înţepeni, dar va fi învăţat să asculte şi să însenineze măcar şi un singur om. Cel care îşi urlase sau îşi şoptise taina lui neştiută numai pentru el. Cum avea să-i mulţumească?

Copii… Va învăţa de la început cum este alcătuită gheaţa, aburul şi va afla mai târziu cum toate curg la fel de curat. Încă o dată, şi încă o dată, iar şi iar. Forme, imaginate, visate, aşteptând.

Apele vieţii, curgând nesfârşit.

S-a întâlnit cu prietenul acela peste mulţi ani şi peste multe mii de drumuri. Au găsit, fiecare în ochii celuilalt, capetele podului aşternut în trenul  iernii îndepărtate prin viscole. Vodca lipsea, dar ei erau cum nu se poate mai bucuroşi. Tainic, pe podul acela, trecuseră împreună apa, amândoi.

Ascultase multe poveşti ale oamenilor şi multe tainice mărturisiri. Nu se mai auzea decât foarte rar punând întrebări. Câteodată, când pleca, spatele îi era apăsat de greutatea primită. Alteori un zâmbet îi dăruia sprinteneala mişcărilor. Era cum nu se poate mai trist văzând în oameni rugăciuni rătăcite pe drumuri înfundate şi care se îndreptau parcă spre un cer închis. Vedea că vorbele împărtăşite lui deschid totuşi speranţele unor căi, de parcă simpla rostire ar fi uşurat ceea fusese mai greu. Vedea cum, de-a lungul timpului, aproape toţi cei care îi dăruiseră secretele lor, lipsurile şi dorurile lor, se schimbau. Într-un fel deosebit, odată aflate, secretele mărturisite îi uşurau, oricât ar fi fost de grele. Nu se gândise la început să facă o legătură între tainica lor mărturie şi schimbările în bine care li se întâmplau celorlalţi. Apoi, când înţelese totul, lucrul acesta îl bucură. Fără să ştie, ajutase la zidirea podului. Dincolo de pod, fiecare îşi găsise ascultătorul menit numai lui. Se întreba adeseori omul acesta de ce fusese nevoie de secrete, cum şi pe ce cale fuseseră ele inventate.

Omul îşi urca ceea ce el numea „dealul zilnic”, după care îl cobora, tot „zilnic”, îmbătrânind încet şi oarecum înseninat. De curând, se întrebă dacă nu are şi el un secret de mărturisit cuiva încă neîntâlnit. Nu, singurul lui secret era că fusese ascultător al secretelor celorlalţi.

Şi-ar fi dorit câteodată să se acopere cu mormanul mare de frunze uscate adunate în păduri şi să rămână acolo, peste iarnă. Ascuns, ca un duhovnic, în taina tăcerii. Să rămână acolo, sub frunzele pe care ceilalţi le dobândiseră în copacul vieţii lor, rostindu-le numai pentru el. Zăpada albă să se aşeze deasupra şi să descifreze din nou aceeaşi misterioasă cale a apei. Şi i se făcea  din nou dor de mâna ei caldă.

Degetele îngheţate îi vorbeau de sfârşit şi omul întoarse capul către copii.