Povestea timpului pierdut.
Era decembrie, poate ianuarie, dar datele nu mai sunt atât de importante când povestea încă se mai derulează ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Când personajul încă poate cânta melodia aceea suavă alături de iubita sa, şi poate simţi fiecare atingere a ei. Timpul poate să rămână şi în loc, doar că e important de ştiut că era zăpadă, multă zăpadă. Totul era alb, mai puţin trotuarele ce arătau la fel de gri ca întotdeuna şi a dalelor de piatră din piaţa cea mare. În rest, până şi cupola din centru oraşului se lăsase învelită de cel mai pur alb.
Fetiţele de pe strada lui se distrau îmbrăcându-se în cele mai albe haine confundându-se cu iarna. De fapt, el le vedea ca pe nişte fantasme ce alergau de colo-colo distrându-i pe trecători. Dar cine ştie ce urmăreau de fapt?
Stătea în faţa ferestrei ore în şir urmărind fiecare persoană ce poposea mai mult de câteva minute şi gândindu-se iritat că îl căutau pe el. Apoi se lăsa noaptea şi nimic din toate astea nu mai contau. Noaptea nu îl puteau găsi oriunde, căci se confunda în marea de oameni de pe străzi împrejmuiţi de becuri colorate şi râuri de ciocolată.
Era anul şarpelui sau, cel puţin aşa i se spusese lui:
– E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese bătrâna ciudată cu câteva seri în urmă. E cel mai rău dintre toţi anii lăsaţi pe pământ de Dumnezeu, iar tu eşti într-un mare pericol.
Şi după toate astea ea se pierduse asemeni fiecărui om care călca pe străzile aglomerate, iar el rămăsese cu un mare semn de întrebare.
Era anul 1567, noaptea Sfâtului Bartolomeu sau cel puţin lui aşa i se părea. Istoria trecea pe lângă el, războiul hughenot a început în acea noapte sau, cel puţin aşa a auzit. Dacă era noaptea Sfântului Bartolomeu cu siguranţă că era doar 25 august, şi totuşi, atâta zăpadă. Nu, nu era nici decembrie, nici ianuaire, doar izul acestor luni plutea în aer. Era un iz vechi ce îţi umplea nările de mirosul frigului şi al crăciunului, doar că acesta din urmă nu era nici măcar pe aproape.Şi totuşi…
– Este anul şarpelui cu ochi de gheaţă, strigă o fetiţă cu rochiţă boţită şi picioarele goale, apoi dispăru ca o nălucă.
– E anul şarpelui, murmură şi Iulius cu un zâmbet sec pe buze. Apoi se trezi în patul său de la mansardă, cu lenjerie galbenă şi zeci de flori în întreaga încăpere.
– Mâine se schimbă anul, murmură Mădălina. Vom intra în 2007.
El o privi cu ochi goi. Cine e ea? Ce face aici? E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, 1567, îşi repetă obsesiv în gând pentru a nu uita.
– Eşti într-un mare pericol, râse ea unduindu-şi coapsele goale. Deseară am să te sechestrez, vei fi doar al meu. Nu te las din mână.
– Minunat, murmură el. Dar unde sunt?
Desigur, recunoştea camera era aceiaşi ca în ziua în care se anunţase că războiul începe. De fapt, nu era sigur că se anunţase sau pur şi simplu ştiuse toate astea. Ştia doar că e anul şarpelui, 1567, ci nu 2007, aşa cum spunea companioana blondă cu coapse de zeiţă, poate puţin cam slabă pentru acele vremuri.
– În pat, spuse ea prefăcându-se mâhnită. Să nu mă întrebi şi cine sunt că am să arunc cu vaza asta după tine.
„Straniu, îşi spuse el. Ieri femeile nu prea îşi exprimau părerile, iar astăzi pun stăpânire pe viaţa mea de parcă nici nu ar conta. Ea e blondă, înaltă şi dezbrăcată. Ieri, femeile nu stăteau atât de goale în faţa mea, iar azi ea se arată ca o nimfă”.
– Mădălina, spuse ea cu nonşalanţă aruncându-i un zâmbet iscoditor. În caz că te întrebi cum mă cheamă. Sunt Mădălina.
Cât de armonios suna numele ei, Mădălina. Era ca un acord bine plasat într-o melodie.
„Dar de ce îmi spui asta?” se întrebă el. Iar ea îi răspunse ca şi cum i-ar fi înţeles gândul:
– Erai prea beat aseară ca să îţi aminteşti.
Era 1567, îşi aminti el. În noaptea aceea regii se schimbau iar lumea o lua razna. Fusese un atac. Hughenoţii l-au atacat pe prinţului Henric I de Bourbon-Conde. Lumea striga, urla, străzile erau pline şi albe. Caterina de Medici era acolo. Nu în mulţime, dar era în faţa lui, cumva, nu ştia exact cum. Plângea. Era sigur de asta. Era sigur că îl atinsese şi îi spusese că doar sufletul contează.
– E anul şarpelui cu ochi de gheaţă, spusese copila ce o însoţea pe Caterina.
– Parcă ai visa cu ochii deschişi, spuse Mădălina trăgându-şi blugii strâmţi pe ea. Mi-ai părut misterios încă de aseară, doar că am crezut că băutura e de vină. Mi-ai promis universul. Ştiam că nu ai să mi-l dai.
– Poate că asta ţi-am promis, spuse el apatic. Cine ştie câte alte lucruri am mai promis, şi cui.
– Să înţeleg că eşti unul dintre acei bărbaţi care promit orice, oricui.
El ridică din umeri. Nu ştia decât cum îl cheamă. Era ca un instinct natural, ca un strigăt din interiorul său. În rest, totul îi era străin. Doar camera şi-o amintea. Ieri se trezise în acelaşi loc, privindu-se în oglindă şi gândindu-se cât de străin se simte de ţara acea, de lucrurile care se întâmplă acolo, de regii ei, de reginele ei, de religia ei. Apoi se dusese la fereastră şi văzuse că totul era alb, dar aşa fusese şi cu o zi în urmă şi tot aşa. Era singurul român din acest cartier, dar avea suficienţi prieteni care să-l susţină.
Nu muncea, cel puţin acum, nu o mai făcea. Revoltele erau mult prea multe, iar el nu mai avea curaj să mai iasă pe străzile aglomerate. Apoi mai erau şi ei, oamenii din umbră, cei ce voiau cu orice preţ să îi ia ceea ce îi aparţine. Ştia că sunt. Erau pretutindeni. Doar că el nu îşi mai amintea ce îşi doreau ei. Şi dintr-o dată, totul dispăruse. Fusese oare un vis? Se petrecuse totul în mintea lui sau abia acum visa?
Mădălina îşi îmbrăcă paltonul şi îi zâmbi expansiv.
– Să nu uiţi, deseară se schimbă anul. Vom petrece ca acasă. Vor fi de toate…
El îi făcu semn că a înţeles, ea plecă. Apoi se postă la fereastră şi privi pe aleea albă. Nu mai era la fel ca ieri, cu siguranţă că nu. Se păstraseră câteva case vechi, dar în locul celor mai multe se ridicaseră altele, măreţe, pline de strălucire şi albeaţa fulgilor de nea.
– E anul şarpelui… cântau copii fericiţi pe stradă, aruncându-şi bulgări albi şi pufoşi ce se pierdeau în ziua albă.
– Ochi de gheaţă, murmură el. Un şarpe cu ochi de gheaţă.
Bătrâna sa gazdă îşi făcu apariţia în prag. Ţinea în braţe lenjerie curată ce mirosea a primăvară.
– Voila, spuse ea, îi înmână lenjeria şi se făcu nevăzută pe scările curbate.
– Merci, încercă el mult prea târziu.
Îşi amintea ochii bătrânei ce o zărise pe stradă:
– E anul şarpelui cu ochi de gheaţă. El se ghemui lângă pat iar lacrimile începură să îi curgă şiroaie.
– Va veni o vreme în care ne vom despărţi, îi spusese Chatrine într-o franceză stâlcită. Nu pentru că asta ne-am dori noi, doar că lumea asta o să vrea să ne despartă.
El nu înţelesese atunci. O luase în braţe şi o sărutase cu toată patima din el. În cele din urmă ea s-a retras din braţele sale şi-a prins pălăria şi a părăsit încăperea. El rămăsese acolo, conducând-o cu privirea.
– Am să dispar pur şi simplu, îi spusese altădată. Sau tu o să dispari.
– De ce crezi asta?
– Nu simţi? Lucrurile se învârt. Lumea se învârte. Uneori am impresia că de voi deschide ochii am să mă trezesc în altă parte, în altă lume.
– Nu există decât o lume, încercase el să o convingă. Lucrurile nu dispar şi apar din senin. Bine, putem să murim din pricina holerei sau a altor boli contagioase, poate chiar ucişi de hughenoţi.
Ea a râs.
– Nu vom muri din nici una dintre aceste cauze, doar vom dispărea. Totul se va schimba în jurul nostru.
– Ne va rămâne amintirea? râse el aproape isteric. Faţa ei mică se contorsionă.
– Nu ştiu. E posibil să nu. Nu râde de ceea ce îţi spun. Tu încă nu simţi, dar vei vedea. Poate că îţi vei aminti. Cine poate şti?
– Şi unde am să fiu?
– Tot aici, a spus ea. Doar că va fi altfel.
Acum era altfel, îşi spuse în sinea sa. Se schimbase anul, ziua şi chiar luna. Unde dispăruse anul şarpelui cu ochi de gheaţă? Unde dispăruse războiul, Ecaterina de Medici, prinţul Henric? Toate lucrurile astea dispăruseră, chiar şi frumoasa şi sfioasa Chatrine se evaporase, doar că ea ştiuse.
– Am să te mai întâlnesc o dată, îi spusese Chatrine în seara acea când se plimbau prin parcul cel mare plin de lumini.
Atunci începuse să ningă. Ningea încet, fulg după fulg, apoi se evaporau în pământ. Ea a întins mâinile şi a râs. Părea să râdă la întreg universul.
– Am să îţi dau tot universul, i-a şoptit el. Doar nu pleca.
– Ceasul e de vină. Nu eu, nu tu. Ceasul bate în alt sens pentru noi, mult mai repede, se grăbeşte să ne arate prea multe, fără să ştie de fapt că nu ne va arăta nimic.
Şi de atunci a nins. A nins în fiecare zi până când prinţul Henric a fost atacat şi Sfântul Brtolomeu a strigat spre lume:„E anul şarpelui cu ochi de gheaţă şi timpul o să dispară”. Şi-a dispărut.