Anima

1. Stăteau alături pe ţărm, departe de valuri. Unul lângă altul, omul şi delfinul, fiecare rănit după furtuna care trecuse. Omul avea braţul drept smuls din umăr şi faţa vânătă şi lovită. Delfinul purta pe spate rana harponului smuls cu durere din carne în furtuna care venise, trecuse şi-l aruncase pe ţărm odată cu corabia sfărâmată pe care dorise să o tragă departe de furtună împreună cu ceilalţi delfini. Era ziuă, Soarele ardea cele două trupuri rănite, cerul era senin şi departe se auzea foşnetul lin al valurilor liniştite.

Mă doare, simţea omul în minte un gând care nu era al lui. Deschise ochii şi prin ceaţa durerilor lui privi delfinul. Îl recunoştea.  Îşi aduse aminte harponul şi frânghia groasă care îi arsese palmele, trasă cu putere de delfinul rănit, mare şi frumos ca un rege al delfinilor. Ştia că va fi mândru de un asemenea trofeu.

Trezit ca dintr-un somn ciudat, cu toate durerile vii, în capul lui răsuna deopotrivă foşnetul îndepărtat al valurilor, atât de drag lui, marinarului, dar şi urletele camarazilor lui, urletul furtunii trecute şi peste toate zgomotul făcut de pielea crăpată a delfinului în vârful tăios al harponului şuierând.  Acum ochii delfinului îl priveau parcă hipnotic. Palmele îl dureau. Privi rana celui de alături, era foarte aproape de mâna lui stângă. În razele puternice ale Soarelui pielea delfinului se usca mortal şi trupul mare se stingea încet aproape de apa oceanului pe care n-o putea ajunge.

Mă doare, înţelese din nou gândul fiinţei de alături şi încercă să se apropie de trupul delfinului, însă durerea cumplită a braţului drept îl făcu să înţeleagă că e ceva rupt acolo. Tu respiri, iar eu nu, apa e departe, ajută-mă, simţi gândul animalului. Durerea ne apropie, se gândi şi lacrimile de durere şi revoltă împotriva a tot ce făcuse rău acestor animale până atunci îl îndârjiră să facă ceva. Întinse palma stângă şi acoperi cu ea rana care supura pe spatele argintiu al delfinului. Simţi tresărirea acestuia şi în acelaşi timp arsura palmei lui rănite, atât de dureroasă că tot trupul se întinse încordat. Degetele picioarelor se înfipseseră în pietrele plajei şi se mişcase puţin. Înţelese că poate duce delfinul la apa atât de binefăcătoare a oceanului. Cu toată puterea braţului stâng, cel teafăr,  apucă trupul animalului care icnea abia auzit. Simţea însă gândul călăuzitor al animalului, care ştia calea salvării tot aşa cum de atâtea ori corăbiile fuseseră însoţite de aceste fiinţe blânde pe care oamenii, în dorinţa lor nechibzuită de stăpânire şi înavuţire, le uciseseră cu sânge rece.

Încet, încet, împinge-mă, hai, ajută-te de degetele picioarelor tale. Apa ne va vindeca împreună, se poate, frate al meu, simţea gândul transmis.

Se încordă din restul puterilor sale şi împinse cu grijă trupul lui înlănţuit cu cel al animalului într-o durere care părea una singură. Ştia că apa oceanului îi va vindeca pe amândoi, aşa cum îi spusese fratele lui.

2. Ce ciudat, se gândea călăreţul, să ajung a rătăci de atâta amar de vreme pe pământul acesta, căutând pe aceea care s-ar putea să fie doar o plăsmuire a minţii mele visătoare. Şi mai cu seamă să caut pe prinţesa din visele mele tocmai prin locuri singuratice cum e pădurea asta frumoasă, acum, primăvara, şi nu prin târguri şi prin cetăţi unde lumea se adună loalaltă ca pentru a scăpa de singurătate… Această boală cu care parcă unii se nasc pe lume… Şi ce folos să ştiu cânta din lăută ca nimeni altul dacă atunci când degetele îmi sunt mai vii ca oricând de dragul primăverii celei noi pe care am simţit-o umplându-mi inima, dacă în acele clipe de departe de lumea asta se găsesc pe aproape din cei care să-mi arate toată batjocura şi răutatea lor fluierându-mi cântul… De parcă ar şti bine că nu este de pe lumea aceasta, de parcă ar simţi că numai gălăgia lor o să mă coboare din nou aici, unde rătăcesc şi cânt în căutarea a ceea ce poate nu voi găsi niciodată… Şi poate că aşa este, odată ce nu te simţi de pe pământ, tu, menestrel naiv… Cum ai putea să-ţi găseşti dragostea pierdută pe această planetă pe care şi tu eşti călător străin?

Calul cel alb îşi ducea povara dragă a trupului cântăreţului. Nu simţea oboseala drumului lung pe care stăpânul (sau prietenul?) lui îl ducea. Oboseala o alunga tot el cu cântecul lăutei lui, seara, atunci când se aşeza la poalele vreunui stejar bătrân şi gros şi îşi plângea tristeţea singurătăţilor lui lângă foc. Bătrânii copaci ai pădurii, învăluiţi în nori de ceaţă luminoasă în razele Soarelui, le dădeau aerul acela pur şi înviorător al sufletelor, ca o hrană de nepreţuit. Iar uneori, pe drumurile cu urme de călăreţi şi trăsuri, ajungeau la câte un han sau la vreun castel în care îşi găseau adăpost. Acolo călăreţul cel trist îşi spunea povestea lui pe strunele mângâiate cu dor. Calul cel alb ştia că acolo vor întâlni oameni de tot felul. Că erau doar din cei care puteau înţelege cântul stăpânului (sau prietenului) şi din cei care îl batjocoreau cu răutatea din inimile lor. Se temea calul mai ales de aceştia din urmă, pentru că ştia că de la unul din ei stăpânul (sau prietenul) îşi va găsi sfârşitul. Într-o pădure ca asta prin care treceau acum, sub Luna plină şi parcă vrăjită pentru că le alunga somnul. Pentru că în umbra straniu luminată  ei se aflau la pândă. Cei care vânau căprioarele crestelor şi iepurii cei iuţi. Şi mai ştia calul, aşa cum ştiu numai ei în nobleţea sufletelor lor, că săgeata va ţâşni din umbră, va şuiera ucigător şi  va  străpunge  pielea stăpânului (sau prietenului) cu un sunet pe care nu-l va putea uita niciodată.

Mai ştia calul alb că undeva, pe un alt drum vechi, se găseşte un castel alb, din piatră strălucitoare şi curată, la al cărui balcon stă prinţesa cea tristă ca şi stăpânul (sau prietenul) lui. Şi mai ştia că se vor întâlni chiar în clipa când sunetul rău al pielii străpunse de săgeată se va face auzit.

3.  De ziua lui, acei oameni pe care copilul îi ştia a-i fi părinţi, îi promiseră că îl vor duce la bâlci, acolo unde nu fusese niciodată şi unde toate i se păreau a fi deosebite de lumea în mijlocul căreia trăia. Şi pentru ca bucuria să-i fie mai mare, îl pregăteau cu fiecare zi care se apropia pentru vizita acolo. Acolo, îi spuneau, sunt păpuşi vii, sunt cai fermecaţi cu aripi pe care îi poţi călări ore întregi pentru câţiva bănuţi, sunt femei cu barbă, pitici şi uriaşi cu trupul plin de păr care urlă ca nişte căpcăuni (un cuvânt pe care copilul  nu-l cunoştea). Că tot acolo poţi trage cu arcul la ţintă şi dacă nimereşti poţi primi un premiu, o păpuşă sau un ulcior, ceva, acolo, care să te facă să nu uiţi că ai ochiul bun şi mâna puternică pentru a trage cu arcul. Băiatul ştia să tragă cu arcul făcut de el din crengi de copaci, cu o sfoară întinsă bine şi înnodată la capetele băţului tare, în aşa fel încât dacă puneai pe coarda lui un alt băţ ascuţit la un capăt (care se numea săgeată), întindeai bine arcul şi apoi lăsai liber drumul săgeţii, aceasta poate ucide chiar şi un om sau alt animal. Ştia copilul că unele săgeţi sunt în chip deosebit otrăvite pentru a aduce mai repede acea emoţie vie pe care el, băiat vânjos şi plin de curaj, o simţea a fi moartea.

Până la ziua lui, când avea să împlinească şapte ani, vârsta când avea să meargă la şcoală, mai erau câteva zile. Vara era frumoasă şi caldă, mergea la scăldat şi la pescuit şi uneori se bătea cu prietenii lui în joacă. Abia aştepta să  meargă la bâlci. Cu o zi înainte de asta, noaptea, copilul visă că merge pe un cal alb şi frumos, că are păr lung şi platoşă din piele, o sabie strălucitoare la brâu, întocmai ca un cavaler pe care îl văzuse într-o carte cu poze. Visă că prin pădurea prin care trecea şuierau în chip straniu săgeţi ascuţite care îl ocoleau de parcă ar fi fost apărat de cine ştie ce puteri miraculoase. Era atât de clar visul că i se părea aievea. La sfârşitul visului însă, una dintre săgeţi îi străpunse pieptul şi pielea platoşei, crăpându-se sub vârful ascuţit, scoase un sunet care îi rămase în minte şi la trezire.

La bâlciul la care merse cu acei oameni pe care îi ştia a-i fi părinţi, copilul se sperie de caii aceia vopsiţi şi care se roteau într-una în cerc de parcă ar fi avut aripi degeaba. Era trist pentru că pe unul din cai stătea călare şi mândru un băiat mare şi gras, roşu la faţă, care avea în mâini un arc frumos şi mare cu a cărui săgeată îi ţintuia  copilului pieptul. În urechi îi răsunară deodată  muzica aceea adormitoare a roţii cu cai, şuieratul săgeţilor din vis şi râsetele băiatului celui gras şi al părinţilor acestuia. Aproape căzu, iar în cădere se lovi de taraba cea mare de alături. Era acolo un om care striga în gura mare ca toată lumea să vină şi pentru câţiva bănuţi să vadă cel mai mare delfin ucis vreodată, ucis de  cel mai curajos marinar cu cel mai mare harpon, aflat de asemenea acolo, în spatele pânzei pe care era pictată scena, cu o corabie în furtună şi marinarul cel curajos.

Copilul simţi în pieptul lui mic şi firav acea emoţie vie pe care el o ştia a fi moartea.

4. Încet şi sigur durerile treceau într-o amorţeală adusă de apropierea apei oceanului. Cele două făpturi îngemănate în durerea lor comună înaintau pe plajă pas cu pas. Acum nisipul era umed, apoi valurile udară mâinile omului, cea dreaptă atârnând ruptă în piele şi cea stângă ţinând strâns trupul delfinului. Pielea delfinului, aproape uscată sub arsura Soarelui, se umezi şi ea. Se zbătea din toate puterile lui de animal puternic, rana îi supura şi mâna omului o acoperea cum putea mai bine în efortul de a înainta încet şi sigur spre valurile al căror miros îl simţea sărat pe buze. Din trupul delfinului se auzeau gemete care păreau a fi omeneşti. Omul icnea şi el. Se  scufundară împletiţi în îmbrăţişarea lor ciudată în primul val care le uşură chinul, spălându-le trupurile rănite.

Rămaseră un timp astfel, odihnindu-se unul pe celălalt şi respirând încet.

Animal – anima, adică suflet, se gândea omul.

5. Băiatul crescu mare. Avea acum 18 ani şi trecuse cu bine prin şcoală şi prin examene de tot felul. Se îndrăgostise de vreo două–trei ori, ca orice adolescent în vacanţele lui acasă, în orăşelul acela liniştit. Acei oameni pe care îi simţea a-i fi părinţii lui mai îmbătrâniseră cu câţiva ani. Erau mulţumiţi de el pentru că era un băiat cuminte şi care se ţinea de şcoală.

În acel an, pentru că împlinise optsprezece ani şi terminase cu bine liceul, acei oameni care îi erau părinţi îi dădură în dar o sumă de bani cu care să facă ce voia el. După ce se gândi un timp, băiatul spuse că are să plece câteva zile la mare, pentru că nu mai fusese niciodată acolo. Iar ai lui se bucurară şi îl sfătuiră să fie cu băgare de seamă. Plecă a doua zi, cu valiza lui plină de toate acele mici lucruri puse cu multă grijă de acei oameni pe care îi simţea a-i fi fost părinţi.

Autobuzul îl duse pe drumuri frumoase şi pline de grădini îngrijite. Apoi trecu printr-un pâlc de pădure bătrână unde el se simţi tare ciudat, fără a şti de ce, ci doar că i se părea că ar mai fi trecut pe acolo cândva. Marea i se arătă în toată splendoarea ei albastră chiar la ieşirea din pădure, după stâncile luminate parcă şi ele în albastru. Simţea briza desfăcându-i aripile pieptului. Lumina era curată şi pură, cerul senin. Se simţea liniştit, puternic şi sănătos.

În oraşul acela de la malul mării, după zile de plajă şi încărcare cu soare, trecu odată pe lângă un afiş care îndrepta turiştii către ceea ce se chema acvariu. Porni întracolo, plăti biletul şi văzu acele fiinţe captive în sticla groasă a acvariului. Strigau parcă după ajutor, fără glas, numai din priviri. Băiatul privi cel mai mare delfin prin peretele gros de sticlă, ochi în ochi,  îndelung, apoi plecă de acolo. Se plimbă încet de-a lungul peretelui de sticlă. Era singur.

Mă doare, i se părea că aude în privirea delfinului care îl urmărea mereu. Delfinul avea pe spate o cicatrice urâtă de tot, iar băiatul simţi din nou acea emoţie vie pe care el o ştia a fi moartea.

6. Durerea săgeţii nu în piept o simţi, ci în cap, mai ales şuieratul şi plesnetul pielii tăiate aspru de vârful cel ascuţit. Nu ştia de unde ţâşnise săgeata, poate din umbra nopţii luminate de Lună. Ochii i se ridicară spre astrul nopţii, clar şi rece. Îşi simţea sângele cald udându-i pieptul sub platoşa de piele străpunsă. Simţea cum viaţa i se scurge încet şi fără durere. Era mirat că în locul Lunii zări chipul prinţesei lui din vis, apoi totul se întunecă încet. Ştia că moare şi era chiar fericit că nu mai trebuia să caute, să rătăcească, acolo, în spatele pleoapelor lui, în timp ce sângele curgea în bătăile tot mai rare ale inimii. Lumina dragă şi zâmbetul bun al chipului visat îi luau orice urmă de durere.

Suflete, am cântat atât de mult împreună că până la urmă tot te-am găsit, acum vin, vin, vin…

Calul alb ştia. Lăcrima. Sunetul cumplit aducător de moarte venise. Capul stăpânului (sau prietenului) îl simţea căzut pe grumaz şi sângele care se scurgea pe drum îi părea a fi al lui. Necheză aşa cum nu a mai nechezat vreodată un cal, ridicându-se în două picioare. Trupul căzu din şa, iar calul  stăpânului (sau prietenului)  îl îngropă în pământul săpat  cu copita, la margine de drum. Lăsă neîngropată doar lăuta spartă în cădere. În zare, ochii înlăcrimaţi ai calului alb priviră castelul cunoscut şi prinţesa albă. Cădea asemenea unei păsări albe de pe balconul înalt. Luna lumina cu argint.

Ştia că aşa trebuia să se sfârşească (sau să înceapă) totul pentru fiinţele dragi lui numite oameni.

7.  Acolo, în adâncuri, omul ştia că nu poate trăi, că braţul rupt avea să-l lege de sfârşitul lui de apă. Fusese marinar şi apa îl iubise întotdeauna. Ca şi cerul şi păsările, ca pescăruşii care vesteau apropierea pământului, iar acum ca şi delfinii. Trupul prietenului şi stăpânului lui se înzdrăvenise în apa binecuvântată a oceanului lăsat numai lui, delfinului.

Un timp lung au plutit împreună, omul călărind acest alt fel de cal al apelor. Fără dureri, fără timp, înlănţuindu-şi destinele unul cu celălalt, împăcaţi.

Bătrânul şi marea, o mică greşeală… Anima, se gândi marinarul.

Apoi adormi.