Amiezi la secerat

Din Poemele Zoreniului

Motto:

Sat mic, cât e un deal şi-o vale,

Dar cât e cîmpia lui Dumnezeu!

Amiezi la secerat

Mamei

În amiezi veneai, ca o şoaptă, peste deal

Să ne pui în blide cufundoase abur sfânt,

Să vezi dac-am legat cum trebuie toţi snopii,

De nu-s prea multe spice lăsate pe pământ.

Ne-ardeau obrajii în dezvelirea amiezii…

Tu ni-i prindeai în năframă şi-n mâini.

Osteniţi, adormeam cât trece un fulger

Şi visam că scoatem apă din fântâni.

Vedeam în ochii tăi tremurând o  frunză.

Nu era nici de măr, nici nu era din vie.

Era frunza aceea din icoana cu Iisus

Pe care ne-o puneai, în nopţi, la căpătâie.

Tăiam mănunchiuri albe, flori de grâu…

Tu te-ntorceai grăbită ca să cerni făina.

Îu pâlpâirea primei stele ajungeam la uşă…

Ne primeai în frunza ochilor. Pe masă era cina.

Fraţi de cruce

Se legau prin adiere de cununa casei,

În amiezi prelungi rotunzii nuci.

Clocotea în aer miezul verii.

Iarba se zdrobea în colţi de furci.

Sub arsa pălărie, cât o palmă,

Să stea şi Bumba, cu botul, voiam,

Dar zăgazurile soarelui, rupte,

Îi luau mica umbră ce i-o dădeam…

Parcă ne ţineam de mâni, copilăreşte…

Aşa plecam cu Bumba înspre Tăuşor,

Fraţi de cruce, mână şi copită,

Împrăştiind un vis pe dungă de răzor.

Pe obrazul soarelui făceam un semn

De potolire a jarului ceresc,

Gâtul vacii blânde mă răzima uşor

Şi-n ochii ei vedeam… cum cresc…

Din Sus de Sat

…locul copilăriei, cu nucii şi via

Din Sus de Sat e fuga mea în cer

La început de lume şi de scâncet…

Sărutam ninsoarea fluturilor calzi

Prin ramuri rourate-n zvâcnet.

Erau, Din Sus de Sat, nucii şi via

În joc de-a soarele şi de-a sărutul.

Aici îmi cuibăream în poală struguri.

Aici un înger povestea-nceputul.

Din Sus de Sat râdea…cărarea…,

Cărarea mea de lapte, fără vrajbă,

Când Dumnezeu se-mpiedica în barbă

Peste coliba mea de murmur şi de iarbă.

Din Sus de Sat mai arde foc de rai,

Sub botul vitelor, în ugere de pâine.

Pipăi veşti din linii-de-orizont…

Din Sus de Satul veşniceşte-n mine.