Agonie în 3 acte

SCENA 1:

Dumnezeu: Acum ești mulțumită? Am distrus o lume întreagă, cu speranțele lor, cu așteptările lor, cu nădejdile lor, pentru ca tu să rămâi singură, așa cum ți-ai dorit?

EA: Nu te amăgi, Dum…nu,nu, cum să te numesc, Farsorule, Păpușarule, lumea s-a distrus singură, prin e(in)voluția pe care ai proiectat-o de la început…da, s-ar putea spune  că ai distrus-o, dar nu ăsta a fost scopul tău, a fost o consecință a faptului de a fi creat cantitate și nu calitate, pe care nu ai prevăzut-o inițial. Unde ți-este acum atotputernicia când ai lăsat pe lume singura ființă care-și merita atributul de ”uman”, singura ființă revoltată, care te-a contestat în permanență, cu toate forțele ei, care nu s-a rugat niciodată pentru ”aur, mărire și glorie”. Ce vrea să fie ăsta, unul din multele tale experimente perverse? Vrei să vezi cât de mult pot să mă bucur de singurătate? La fel de mult cât ai obligat tu la grotescul trai în comun…

Dumnezeu: De unde știi că asta e singura parte a experimentului. ”Nebănuite sunt căile Domnului”, fata mea….încă mai ai timp să te căiești șilumea va reapărea exact așa cum afost, iar tu îți vei găsi locul în ea cu echilibru, prin calibrare și ponderare?

EA: Ha, ha , ha….nu am nevoie de o lume infamă, retrogradă, pentru a mă simți bine. În pactul nostru, mi-ai permis să-mi aduc câteva obiecte…am ales o bibliotecă întreagă și un sistem de sonorizare.. e tot ce mai îmi doresc….o veșnicie de litere și de sunete…

Dumnezeu: Bine, bine, deci îmi recunoști îngăduința ”ți-am permis”…

EA: Da, da, tot pentru niște scopuri perverse, pe care acum nu le intuiesc. Încetează în a mă manipula cum ai făcut cu omenirea atâta amar de ani…sunt mai deșteaptă decât ei și nu am nevoie de tine, poți să te retragi acum, dragul meu valet.

Dumnezeu: Încă ceva…dacă nu ai fi avut biblioteca și sistemul de sonorizare, ce-ai fi făcut? Pentru că singuraătatea e apăsătoare, fata mea

EA: ha , ha, ha…ce-aș fi făcut? Aș fi recreat momente din viața mea lumească și decorată de celălalte creații abjecte ale tale până la forcludere, până la nebunie, până la imaginarul patologic, scria un oponent al tău: ” o zi dacă ai trăit în libertate, nu-ți va ajunge tot restul vieții tale pentru a o recrea”, sau aproximativ ceva de genul ăsta, pentru că nu învăț lucruri pe de rost, precum supușii tăi învață rugăciuni și crezul.

Dumnezeu: așa deci…și EL era o ființă abjectă, retrogradă…a dispărut și el…la ce vei mai rumina, de acum înainte, o veșnicie?

EA: La momentele noastre de glorie, care au fost în afara permisiunii tale, în afara asentimetului tău, la perversitatea cu care l-ai corupt și pe EL spre ”sfânta lege” a ta, spre singura cale de mijloc a creștinului mediocru, mediocru și cu frica irațională de tine, mediocru și cu creierul sau ce i-a mai rămas după ani și ani de „credință milenară” din el spălat.

Dumnezeu: Așa cum numești tu, în batjocură, ”credința milenară”, așa milioane de oameni au avut la ce spera, pentru ce lupta, au avut în ce crede…

EA: Da, dar până unde…până pe patul de moarte când și-ar fi aruncat toată credința de jeg la gunoi, dacă Diavolul, pe care tu însuți l-ai creat pentru apasa responsabilitatea pe care trebuia să ți-o asumi asupra răului, mizeriei umane le-ar mai fi oferit o zi în lumea ta, în lumea plină de viermi și de șobolani umani de care au fost o viață întreagă dependenți…da, da, ai reușit să ne sperii cu „frica de moarte”, cu bolile timpurii, cu necazuri concrete și banale și cu afundarea în probleme mediocre, cu un stomac care nu face altceva decât să defecheze zilnic și cu nivelul bazal al piramidei lui Maslow, cu iluzia de iubire și de „Mit al Androginului” –aici, nu mă înțelege greșit, nu am nimic cu Platon, doar că cine a despărțit ființa sferică cu obligația de a-și căuta jumătatea prin multiple paturi și pierzându-și jumătatea de robustețe prin platitudini de alcov…spune-mi, cine,cine? Dacă nu tot  exponenții tăi…zeii antici? Măcar ei, aveau și atribute umane…ne împărtășeau pseudo-dramele ontologice, trăiau asemenea tuturor muritorilor, doar că pe muntele lui Olimp și se inspirau din existența noastră cotidiană pentru pedepsele pe care le acordau cu despotism când un muritor concura la titlul de zeu sau erou…dar apoi a venit monoteismul, în care tot ceea ce s-a schimbat era percepția asupra ființei supreme: una singură, dar acompaniată de o pleiadă de sfinți, cărora trebuie să te rogi –unuia pentru prosperitate financiară, unuia pentru noroc în dragoste, unuia pentru binele apropiaților și al prietenilor…și ce era să facă ființa umană cu prosperitatea financiară, cu norocul în dragoste, cu angajamentul loial al prietenilor în clipa ultimă, când totul dispare într-o nebuloasă, când te domină frica de necunoscut, când ai mai cerși câteva secunde hiperbolizate în zile, ani, secole, doar pentru a nu părăsi o lume angoasată, amenințătoare, tenebroasă, grotească, dar care prin familiariazarea cu ea, devenise între timp singura formă de existență la care aveam acces cu un psihic nefortuit îngrădit și limitat doar pentru a concepe prin afectivitate, și mai puțin prin intelect.
Dar mă pierd, o altă trecere de la politeism la monoteism a fost inventarea „liberului arbitru”, prin care la fel ca și considerentele despre Diavol,  fost o elegantă plasare a responsabilității către ființa umană așa-zis înzestrată cu posibilitate de acțiune și reacțiune. Nietzsche te acuza, chiar că liberul arbitru este forma supremă de culpabilizare a ființei umane…și, mai spune-mi, în legătură cu păcatul originar…eram destinați să trăim într-un mundis al fericirii, dar fără cunoaștere, adică „fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este…” nu știu ce ( nu m-am obosit să-ți rețin inepțiile gen „crede și nu cerceta”) și, mai  mult, tu ca ființă omniprezentă, atotputernică, atoatesștiutoare, știai sau nu că Eva va ceda ispitei, nu tu ai trimis șarpele, conștient și voluntar pentru a întinde o cursă naivilor Adam și Eva, care totuși au ales calea cunoașterii, și nu pe cea a fericirii stupide. Nu tot tu, ai aruncat un băț de chibrit, pentru că te plictiseai în întunericul propriei atotputernicii și ai creat ființa umană în batjocură, pentru a-ți dovedi superioritatea în fața unei ființe mai slabe, pe care s-o domini – precum opera este întotdeauna inferioară creatorului pentru că nu-l epuizează, excepție: Mitul Galateea. Nu-ți erai autosuficient într-o lume depopulată, așa cum îmi sunt eu –iată-mi superioritatea în fața ta!!!!
Încă ceva, și acum chiar te poți retrage dragul meu valet: ai făcut ce-ai făcut și l-ai acuzat pe un biet solitar și filosof de izbucnirea celui de-al doilea război mondial prin considerentele sale asupra Supraomului, război, la fel ca și întreaga istorie, care în concepția liniară asupra timpului sunt manifestrea propriei tale voințe…deci asta e voința ta…vărsarea de sânge și suferința. Gata, nu mai am nevoie de serviciile tale.

Dumnezeu: Cum dorești, fata mea! Dar asta nu e totul, pregătește-te pentru ce e mai rău!

EA: Tipic ție, și nu accept apelativul de „fata mea”. „Eu sunt libertatea mea! De indata ce m-ai zamislit am incetat sa mai fiu al tau” (Sartre)

SCENA 2 :

EL : Doamne, am rămas singurul om de pe pământ. Unde-mi sunt frații, semenii, oamenii, prietenii și frații pe care îi iubeam atât de mult. Unde mi-e vina de a fi greșit ? Acesta este Infernul ? Singurătatea absolută ? Am rămas șocat și când Mi-ai dat șansa de a-mi alege arsenalul pentru această pustietate. N-am știut ce să iau cu mine, pentru că tot ce mă-nconjoară, dintre obiectele fizice e mort, e neînsuflețit.  Eu am nevoie de oameni…nu voi înceta să-i iubesc, să-i înțeleg, să am nevoie de ei.

Dumnezeu : Fii pe pace, fiul Meu. Astăzi se decid 3 destine. Depinde de tine să revii în lumea pe care o cunoști și pe care tocmai ai părăsit-o, dar poți reveni. Numai să nu îți pierzi credința și harul, credința și devotamentul, credința și iubirea, caracterul supus și echilibrat și docil.

EL : Nu-nțeleg ! Vorbește-mi, Doamne în continuu. Nu suport să mă aud doar pe mine, în liniștea tenebroasă a tenebrelor infernului. și vorbește-mi pe înțelesul meu…nu sunt suficient de luminat pentru a Te cuprinde în toată înțelepciunea Ta, Tu pe care toate le orânduiești, după o lege dreaptă, al cărui sens ne este abscons, nouă muritorilor de rând. Mă supun în fața voinței tale, dar vorbește-mi, substituie-mi frații și prietenii. Ei unde sunt ? Nu poate exista un Infern doar pentru mine şi mi-e atât de frică! Sper că au ajuns în locuri mai primitoare.

Dumnezeu (aparte) :Încă un fraier supus ! (Către EL) : Fii încrezător și nu-ți pierde credința. Ești pe mâini bune…dar o oaie rătăcită m-a obligat la această încercare de a aduce înapoi în turma pe care a părăsit-o, neștiind în ce vertijuri se avântă. Mai ai puțină răbdare ! În curând o vei întâlni, numai tu o poți aduce pe această fiică risipitoare pe calea Mântuirii și a Curățeniei spirituale.

EL : Din nou, îmi vorbești în metafore. Apreciez o metaforă, dar venind din partea Înțelelptului Înțelepților, simțurile și gândurile mele se blochează. Profit de ocazie pentru a-mi mărturisi păcatele și a-Ți cere iertare veșnică…

Dumnezeu : Nu e nevoie, fiul Meu…ești dinainte Binecuvântat. Doar fii pe pace. Este  o încercare pentru credința ta și pentru demortificarea fiicei rătăcitoare…ea este ultima și revoltată și trebuie ca ea să salveze sufletele celor care continuă traiul pe lumea pe care voi doi ați părăsit-o temporar.
Ești pregătit, urmează întâlnirea ?

EL : Dacă asta e singura cale, facă-se voia Ta. Amin !

SCENA 3:

EL: Tu????!!! Din cauza ta se-ntâmplă toate astea? Pentru tine am ajuns în Infern?

EA: Mda, trebuia să mă aştept la o surpriză de asemenea calibru din partea  Infamului. Oricum, nu contează! Şi, nu, nu din cauza mea s-a ajuns aici, ci din cauza imbecilităţii milenare a fiinţei ce nu-şi merită atributul de „uman” şi a orgoliului de creator al aceluiaşi Infam. Oare el nu ştia că o creaţie este un apogeu al inspiraţiei, al geniului originalităţii, nu un gunoi „după chipul şi asemănarea mea”?

EL: Cine eşti tu să judeci în halul acesta? Anumite lucruri sunt în afara puterii noastre de înţelegere? Având tentativa de a depăşi această barieră a comprehensiunii, nu ne aşteaptă decât nebunia…

EA: Prefer de o mie de ori nebunia, decât ignoranţa şi fericirea Edenului, nevroza decât echilibrului mediocru şi sec care nu va împinge cunoaşterea cu şapte milimetri înainte, şi aici mă refer la adevărata cunoaştere, la cunoaşterea autentică, cea care pune şi răstoarnă idei, problematizări în căutarea sensului ultim şi a limitei înţelegerii, moralei, religiei… ce mai una alta, eu CAUT! Şi nu mă mulţumesc cu descoperiri anterioare! Şi ca să-ţi răspund la întrebare, judec pentru că am o chestie ovală între urechi care nu trebuie să mă apere doar pentru a nu-mi ploua în gât şi 2) judec pentru că asta e tot ce mi-a mai rămas: gândirea, ca substitut al afectivităţii, după Absurdul pe care l-a proiectat cu dibăcie Infamul pe care tu îl slujeşti în calea de mijloc a mediocrităţii şi ignoranţei. Ceea ce poţi să numeşti involuţie sau evoluţie pe scara filogenetică, sau mă poţi considera un extras din filmul „Ecquilibrium”..mi-e egal! Tocmai pe tine te-a găsit ca să mai dea o şansă omenirii de gândaci? Mă amuză…ştii de ce? Pentru că în mediocritatea ta, te iubesc, totuşi; dar mai mult mă iubesc pe mine şi ceea ce am devenit de când tu ai decretat „După mine, potopul”, în lipsa oricărei înţelegeri mai profunde, doar din frică…aceeaşi frică ce acum, te-a reconvertit de la artistul rebel la echilibratul creştin.

EL: Ascultă, îmi pare rău, sincer îmi pare rău pentru tot ceea ce am făcut şi ce ŢI-am făcut, dar nu poate fi prea târziu…hai să ne întoarcem …avem şansa asta…hai să trăim fericiţi şi echilibraţi într-o lume normală, nu într-un Infern unde suntem singurii cohabitanţi.    

EA: Ah, faci orice fel de compromis…pentru a te reîntoarce printre cei care îţi seamănă până la identitate…chiar dacă nu dai doi bani pe mine, mă accepţi doar pentru că nu îţi suporţi propria fiinţă şi ai nevoie de oameni, de fapt de spectatori care să-ţi recunoască monumentul de echilibru şi  de creativitate.

EL: De unde le scoţi şi pe-astea? Eu caut doar măsura cea dreaptă şi mijlocul  mi-e  năzuinţa spre comuniunea cu Universul. Scopul: la fel ca şi al tău, cunoaşterea, dar nepărtinitoare…

EA: Da, adică subiectivă şi emoţionantă, viciată de sentimente şi afecte ECHILIBRATE! Da, plină de efuziuni sentimentale şi căutând oamenii, pe care dacă ai cunoscut unul , i-ai cunoscut pe toţi. Nu înţelegi că suntem copii la indigo ale unui prototip de abulie, ignoranţă şi influenţabilitate prin dogme, reguli sociale, norme arbitrare etc

EL: Iar tu nu-nţelegi că oamenii sunt fiinţe sociale?

EA: Şi unele dintre ele, profund antisociale.

EL: Prin acordul şi participarea lor expresă!

EA: Fie şi aşa! Dar pentru mine, acesta este cel mai bun lucru care mi s-a putut întâmpla. Ultimul om şi singurul om din Infern…sau, în fine, îl împart cu tine, dar ne separăm spaţiul! E tot ce mi-am dorit, să scap de masa informă şi nediferenţiată de psihic anonimat, de decorul uman, plat prin afectivitate, şi la fel de plat prin gândire.

EL:Dar nu vei regreta o discuţie bună? O confruntare de idei? Dacă nu te răzgândeşti acum, s-ar putea ca asta să fie ultima pentru o veşnicie…

EA: O discuţie bună? Despre ce? Despre reţete, politică, fotbal, chestiuni mediocre ale existenţei…Doar cu Delia, mai aveam câte un ping-pong de idei non-mediocru, dar eram prea tânără să învăţ din asta, iar ea s-a dus prea tânără. A propos, ea unde e? Ar trebui să fie aici? Sau există un Infern separat pentru fiecare conştiinţă superioară…şi tu faci parte din categoria asta, deşi ai decăzut

EL: Cum adică?

EA: Ah, ce nu-mi place să vorbesc non-subtil! Camus spunea că este posibilă trecerea de la inautentic la autentic, dar invers constat că nu s-a gândit la situaţie. Trebuia să trăiesc eu ca s-o văd şi pe asta. Unde îţi sunt căutările interioare? Răspunsurile parţiale şi mereu supuse probei crude a realităţii, care se recalibrează în permanenţă? Le-ai găsit pe toate, nu mai experimentezi angoasa existenţială, deci ai devenit prototipul inautenticităţii…pentru că ai aderat la „totul se întâmplă cu un scop”, când, de fapt, totul e hazard, iar eu, tu, Delia, nu suntem decât „ţigani ai Universului”, fiinţe nomade, fără rost, fără speranţă şi cu aluzia la moarte subtil insinuată încă de la naştere! Pentru asta, mă revolt, pentru asta am murit şi am renăscut, pentru asta am trăit Iadul pe pământ, iar singurătatea de aici e mic copil pe lângă Infernul terestru.

EL (Către Dumnezeu, care asista mut la dialog). Amândoi suntem pierduţi. Ce e de făcut? Dacă îmi este îngăduit să cer ceva, este să ne împărţim spaţiul Infernului. Ea nu va renunţa la excentricităţile ei, iar eu…eu, sunt condamnat veşnic la singurătate. Dacă asta a fost voia Ta, aşa să fie!

Dumnezeu (către EL): Tentativa îmi eşuează. Mie nu-mi rămâne decât să apelez la ceea ce tu ai adus cu tine. O sticluţă de sodă caustică. (Dumnezeu o bea şi cade).

EA: Mă bucur că nu ai adus cucută. N-ar fi meritat un sfârşit precum al lui Socrate. Iar acum…rămâi cu gândurile tale pentru eternitate şi suferă! Cauza este a mea şi este câştigată! Adio

(Cortina)