A patra toamnă

În camera aceea a casei intram numai împreună. Era situată la etaj şi trebuia pentru asta să urcăm scara de lemn în spirală. Mai întâi ea, apoi eu, păşeam pe treptele vechi care scârţâiau prelung din loc în loc. Sunetele acelea stridente nu răsunau ca un preludiu potrivit pentru ceea ce urma să facem împreună acolo. Fiind destul de supărătoare pentru liniştea casei, le lăsam în  afara uşii. Intra întâi ea, privea ca întotdeauna mai întâi fereastra mare, care lăsa lumina asfinţitului să ne pătrundă pe amândoi. Voia în felul acesta să fie sigură că totul e în ordine, dar în camera aceea nici nu putea fi vreodată dezordine. În mijlocul podelelor de lemn era aşezat pianul negru şi strălucitor, cu scăunelul rotund în faţa clapelor, pentru că niciodată capacul pianului nu era coborât. Nici o altă mobilă, în afara unui sfeşnic aşezat cuminte pe pian, în care ardea câteodată, seara, târziu, o lumânare. Locuitori ai acelei camere a liniştii, noi doi ne potriveam stările deopotrivă cu lumina clipei de apus pe care o primeam pe fereastră. Eu, neavând un scaun, un fotoliu sau altceva pe care să stau, mă aşezam într-unul din colţurile camerei, chiar pe podea. Mi se părea caldă şi primitoare prin lemnul ei plin de timp. De fiecare dată mă aşezam în alt colţ, simţind cei doi pereţi sprijinindu-mi spatele. Erau zugrăviţi cu var alb şi strălucitor şi pe atunci lumina apusului îi putea colora în culori transparente şi curate. La început am stat pe rând în fiecare colţ al camerei, după o ordine pe care acum o simţeam străină. Mai târziu nu mai ascultam decât chemarea colţului care mă primea mereu ca şi cum ar fi fost cel mai potrivit cu clipa când intram împreună acolo.

Ea se aşeza la pian, privea registrul clapelor de sidef încet, de la dreapta la stânga şi apoi invers. Se adunau atunci laolaltă în sufletul ei cele câteva clape care urmau a fi atinse de degetele mâinilor ei. Cred că aveam mereu grijă să stau în aşa fel încât soarele din fereastră să îi lumineze părul şi mâinile. Aşezând cu gingăşie primul deget pe o clapă, apoi, după o pauză în care camera tremura de vibraţia acelei prime note, pe următoarea, fiinţa ei delicată se schimba în calea de devenire a muzicii. Nu puteam atunci decât să rostesc versuri, de obicei cele pe care le primisem în dar de la ea şi pe care le păstram în mine aşa cum ea îşi păstra muzica. De câte ori nu obosisem astfel ore întregi, fie pe nocturne blânde de Chopin, fie pe torentele delicate aduse de Mozart, eu declamând, deşi asta e o vorbă mare, cele mai potrivite strofe pe ceea ce ea cânta. Răsunau aşa cum nu răsunaseră vreodată glasurile noastre împreună în camera aceea. Vocea ei, coborâtă de sus, din alte ceruri, pe clapele pianului, vocea mea, rostind versuri, urcând din piept către vocea ei.

Seara cobora pe măsură ce notele degetelor ei prindeau viaţă, vibraţiile pianului aduceau culori albăstrii şi mai apoi stele. Dacă era vară, aşa cum trăisem deja de patru ori, atunci la fereastră venea porumbiţa albă. Îşi rotea capul şi privea camera, ascultând foarte atentă cântul ei şi versurile rostite de mine. Îi făceam un semn cu degetul arătător la buze, să nu strice clipa cu zborul sau în alt fel neaşteptat. Pleoapele ei coborau şi se ridicau pe clapele pianului. Îl răscolea cu fiorii fiinţei ei răscolite de muzică şi pe clape cădeau câteodată, alături de degetele ei, lacrimi. Atunci vocea mea se schimba în chip ciudat, iar ea întorcea  capul şi mă privea. Poate că nu recitam versurile trebuincioase şi tăceam. Se oprea şi ea, dar crengile castanului de afară foşneau şi reluam iar totul. Eram doi, într-o vară, apoi în altă toamnă şi iernile urmau să devină patru. Atunci nu aprindeam focul decât în camera unde dormeam şi pianul negru părea izolat în camera lui ca pe o insulă închisă de fereastra cea mare. Lumina zăpezii îi dăruia străluciri de porţelan negru şi atunci doar sonatele lui Beethoven puteau aduce poeziile iernii pe buzele mele. Erau ca sărutările ei calde.

Părul ei lumina roşiatic toamna târzie şi noi doi, deşi putusem de atâtea ori opri vremea la apusul soarelui, primeam acum, în seara care urma să coboare, doar un apus înceţoşat. Ea simţea şi poate că inima ei se întrista de moarte, de aceea degetele ei alergau pe clape cum nu mai alergaseră vreodată. După ce nu reuşisem să găsesc versurile şi glasul potrivite pentru cântul ei, mă întristasem, iar muzica deveni atunci mai tumultoasă. De afară, valurile de ceaţă albicioasă ar fi vrut să intre în cameră, dar vibraţiile pe care geamul le împrăştia sub degetele iubitei mele destrămau luminile acelea aproape demonice. Nu aveau putere, iar fiinţa ei lupta cu ele din răsputeri. Niciodată nu mai trăisem aşa ceva şi ştiam că ea va învinge, că era necesar să ardă în muzica pianului toate durerile şi lacrimile vieţii ei. Era magnifică în seara aceea, iar eu nu ştiam decât că va învinge şi ceaţa se va destrăma pentru totdeauna. Versurile pe care aş fi vrut să le recit alături de ea, aşa cum făcusem de atâtea ori, pluteau acum ca păsări nenăscute prin aerul din jurul ei şi stiam că versurile acestea îi sunt de mare ajutor. Din pricina lor eu stăteam cu totul nemişcat, temător că le-aş fi putut speria şi nu s-ar mai fi născut niciodată. Ascultam lupta muzicii din pieptul iubitei mele coborând pe clapele pianului, vegheate de poezia ei încă nerostită.

Târziu, după frânturi de timp pe care nu le mai puteam cântări, degetul ei atinse ultima notă şi ecoul ei dăinui mult timp pe aripile versurilor nerostite din cameră. Pe obraji îi sclipeau boabe de lacrimi şi pieptul ei tresălta. Se uită la mine, împietrit în colţul din ziua aceea. Mă simţeam foarte mic, cât un punct. Dar ea se ridică şi îmi înlănţui gâtul cu braţele.

– Dragul meu drag, am reuşit…

Lacrimile ei îmi udau obrazul şi şoapta îi era caldă ca un suflet. Ghemuiţi în colţul acelui punct, auzeam amândoi versurile. Crescuseră împreună din pana poeţilor pe care albul camerei noastre îi primise în dar din trăirile noastre acolo. Ceaţa se îndepărtase şi singuri martori ai clipei aceleia erau crengile castanului, porumbiţa albă şi ultima rază de soare. De acum înainte, camera albă cu pian negru o purtam numai în noi, pentru totdeauna.

Anotimpurile toate stăteau acolo, sub lumina ferestrei celei mari, dar cel mai frumos anotimp era cel al clipei de acum.

Era a patra noastră toamnă, ca o roată întreagă.