A merita un copac

De când era îndrăgostită, Olivia nu reuşea să mai facă nimic  la fel cu ceilalţi. Era parcă absorbită într-o lume ciudată, care nu lăsa loc decât preocupărilor şi gândurilor în care principalul era el. La serviciul ei de la Grădina Botanică avea norocul să nu fie prea ocupată şi astfel nu o vedeau colegii cum parcă pluteşte prin serele cele înalte şi pline de plante exotice, nici cum se aşeza adesea sub stejarul cel mai bătrân din grădină şi răsfoia un manual oarecare. Nu înţelegea nici ea prea mult, ştia că e călăuzită de nişte forţe pe care le simţea a fi dumnezeieşti şi care îi depăşeau experienţele de până atunci, nefericite şi trecătoare. Se lăsa purtată astfel şi el, băiatul iubit în taină, coleg al ei, parcă simţea.

“De vânzare Quercus robur de cincizeci de ani, perfectă stare, transport ieftin, preţ bun. Tel…” Anunţul îi răsărise sub privire din paginile revistei de botanică. Ce curios, se gândi, cine oare poate vinde un stejar de cincizeci de ani, în perfectă stare ? Ştia cât de maiestuos este un asemenea stejar, cât de dificil putea fi de transportat şi cu toate astea cineva îl vindea, aşa, ca pe o proprietate privată oarecare. Cine o fi oare “stăpânul” acestui copac ? Va suna de îndată la telefonul din anunţ, nimeni până acum nu o iritase aşa, iar în această stare se simţi un pic mai utilă serviciului ei. Se gândise că numai grădina botanică ori casa regală îşi puteau permite că cumpere un Quercus robur bătrân de cincizeci de ani, un stejar englezesc “în perfectă stare şi la un preţ bun”. Va vorbi cu şeful ei, desigur,  anunţul apăruse în numărul revistei din luna trecută.

Vom încerca, da, spuse şeful, dar până atunci sună la telefonul din ziar şi fii foarte atentă la preţ, iar transportul…

Olivia se gândea la el. Nu auzise ce îi spusese şeful, dar ceva care o proteja parcă o făcu să ridice receptorul şi să formeze numărul exact când şeful, după o scurtă pauză, îşi îndreptă privirile spre ea. Formă numărul şi aşteptă, ascultând sunetul de apel de două ori, apoi de alte câteva ori. Se gândea să închidă când auzi răspunsul celuilalt. Era o voce slabă. Se simţea respiraţia gurii prea lipite de microfon şi în felul acesta Oliviei i se păru ciudat de apropiată. Dialogară despre anunţ şi află adresa, era în zona de case bogate a oraşului, notă adresa şi stabiliră o întâlnire a doua zi. Pe notiţa cu adresa, cu numărul de telefon alături,  şeful scrise  cu scris  mărunt:  “atenţie  la preţ şi transport !”, cu acest semn de exclamare care arăta atenţia în mod deosebit. Atenţia Oliviei era însă la vocea care încă îi vibra în auz cu timbrul un pic schimbat din cauza telefonului, dar din vibraţiile căreia se simţea ceva cu care abia acum luase şi ea cunoştinţă. Era dragostea.

Trebuie să fie bătrân, dacă o fi el proprietarul. Dacă stejarul avea cincizeci de ani, atunci cineva ştia când fusese plantat, adică pe la 1920. Căuta strada şi numărul de la volanul micii ei maşini şi se mai gândi că un asemenea copac trebuie să fie vizibil cu siguranţă de departe, se apropia şi vilele se răreau, din ce în ce mai luxoase şi paşnice în luxul lor, aveau din ce în ce mai mult teren de jur împrejur, ei, cei bogaţi. Se trezi că are deodată în faţă coroana mare şi rotundă a stejarului căutat, de parcă ar fi atras-o acolo chiar el, aşa, ivit pe neaşteptate după o cotitură la stânga. Avea stejarul un trunchi drept, puternic şi viguros, iar la poalele lui, în umbra coroanei frumoase, era o bancă din lemn înconjurată de un covor minunat de frunze galbene căzute din ramurile de sus. Era frumos şi poetic tot tabloul, iar Olivia se opri, coborî din maşină şi înaintă cu paşi rari. O fascinaţie netrăită până atunci îi mira mintea, privi de sub coroana cea mare cu ochii deschişi larg faţada casei care avea fereastra cea mare în dreptul copacului. Zări prin transparenţa geamului două imagini, reflexia puţin întunecată a stejarului şi mai înapoi o siluetă aşteptând dincolo de ferestră. Aşezate una peste alta pe oglinda geamului, cele două se contopeau ca pe un ecran.

Sună. La câteva clipe după aceea uşa se deschise şi apăru un bătrân slab şi un pic adus de spate, în halat de mătase şi cu o pipă fumegând în mâna stângă. Avea ochi albaştri şi părul blond şi rar, puţin albit, îi cădea frumos peste fruntea luminoasă. O privi pe Olivia lung şi pătrunzător şi parcă înţelese că fata aceea iubea, ochii i se luminară de parcă ar fi recunoscut o soră de departe sau o cunoştinţă veche. O întrebă cum o cheamă şi o invită înăuntru.

“Da, îţi simt întrebările, domnişoară, şi am să-ţi spun povestea stejarului. Am dat acest anunţ în revista de botanică şi cu numele latinesc al copacului ştiind că va fi citit doar de cei pricepuţi, cunoscătorii arborilor. Altfel aş fi riscat ca acest sfânt copac să fie cumpărat de cine ştie ce bogătaş orgolios, ori aş vrea ca măcar d-ta să înţelegi că ştiu foarte bine că nici un copac sau alt bun al naturii nu poate fi deţinut ori vândut ca proprietate de nimeni, oricât de bogat ar putea fi cineva.

Sunt, după cum bine vezi, bătrân şi am mare nevoie de bani pentru tratamentul bolii mele, casa asta, frumoasă aşa cum este, e  plină de ipoteci şi de datorii. Iar stejarul mă va ierta că îl vând, pentru că are puteri magice de înţelegere. Îi voi schimba doar locul, nu şi viaţa, de aceea am să răspund astfel şi la întrebarea d-tale nerostită cu privire la preţ. Vezi, mai am foarte puţin timp, zilele-mi sunt numărate şi apoi mă voi scrie şi pe mine în fibrele acestui copac, spun şi pe mine pentru că acolo, în trunchiul lui, mai este cineva.

Da, acolo, copacul acesta are scrişi cei cincizeci de ani în care eu şi soţia mea l-am îngrijit, pentru că l-am plantat aici, unde este şi azi, chiar în ziua nunţii noastre. Au fost toţi prietenii de faţă, era un obicei frumos pe vremea aceea, ai pe cămin, acolo sus, fotografiile de atunci, sunt şi ele galbene de timp, ca frunzele stejarului. Ne vezi pe mine şi pe soţia mea în hainele de nuntă, cu  prietenii şi rudele, toate feţele vesele şi zâmbind, iar în faţă acel mic pui de stejar ? E clipa în care a început numărătoarea celor cincizeci de ani… Timpul nostru şi al lui, altfel şi totuşi…

Ne-a ocrotit el, copacul, ne-a inspirat pe mine şi pe soţia mea, adevărat suflet pereche pe lumea asta. Era actriţă şi teatrul a făcut-o celebră. Eu scriam şi am cunoscut deopotrivă ani de sărăcie, când nu ne aveam decât unul pe celălalt şi câte o bucată uscată de pâine, dar şi înflorirea succeselor noastre, chiar odată cu creşterea crengilor lui viguroase, ale stejarului vreau să spun. Ştia el, ca nimeni altul, să ne aducă înapoi din acele locuri personale ale noastre, pe mine din camera cu maşina de scris, pe ea din salonul ei cu oglinzi, mereu încuiat atunci, unde ea îşi creea, îşi învăţa şi repeta rolurile, ştia, zic, să scuture crengile lui frunzoase ca şi cum ne-ar fi chemat să îi fim alături pe banca aceea, obosiţi, dar nespus de fericiţi de oboseala aceea. Iar în anii când puteam pleca de acasă în turnee şi călătorii, nu o dată s-a întâmplat că am simţit chemarea lui, îi era dor de noi aşa cum poate doar unui fiu îi poate fi dor de părinţi, ne-am întrerupt toate cele urgente şi am revenit la el, cu bucurie şi cu dor. N-am avut copii, asta e trist, copiii noştri au fost teatrul şi piesele şi toată bucuria pe care o aduceam pe feţele spectatorilor, ca o parte a bucuriei copacului crescând…

Soţia mea a trecut în veşnicie acum câteva luni. Am renunţat a mai scrie, nu aş fi avut ce să mai spun. Şi poate că după o viaţă împlintă alături unul de celălalt, a trebuit să trăiesc acest gol imens de după… Dar vezi, totdeauna ajutoarele vin de unde nici nu te aştepţi şi astfel stejarul meu a început a grăi cu vocea şoptită a soţiei mele. Am crezut că sunt halucinaţii ale mele, ale depresiei, dar nu era aşa. Seara, pe banca aceea, la umbra cea stranie a Lunii pline pe frunzele lui, am înregistrat cu un aparat de la colegul sunetist din teatru toate şoaptele ei. Le voi lăsa şi pe ele, casetele, celor de la grădina botanică sau prietenilor din teatru, puţini, acum, după cincizeci de ani. Dacă vrei dori, le poţi asculta.

Astăzi este bine că pot vorbi cu d-ta. Sunt împăcat şi trebuie să-ţi mai spun că de câtva timp stejarul tace, oricâte eforturi am făcut eu de a-l asculta. Înţeleg din tăcerea lui că trebuie să plec şi eu în lumea de eter a vieţii în care se duc toate… Pentru a reveni, desigur, nimic nu moare, ci doar se transformă în altceva, un stejar, de pildă… Ca o iluzie, dar în care rămâne doar dragostea pe care o citesc şi în inima d-tale, domnişoară botanist…

Păstreaz-o, este Totul.

Acum vino cu mine şi am să-ţi arăt ceva.”

Au ieşit afară, era ora amiezii şi lumina era clară şi senină aşa cum numai în sfârşitul lui septembrie poate fi. Bătrânul se sprijini de braţul fetei, pasul lui era rar şi uşor ca al unui balerin, Oliviei i se păru că nu are greutate. Se apropiară de copacul falnic, aproape de tot de scoarţa lui, degetele lungi ale bătrânului arătară fără să atingă o formă ciudată, era aceea a unui chip de femeie apărut acolo ca şi cum ar fi fost sculptat, mâna lui trecea uşor, la mică depărtare de acel chip, pe care parcă îl mângâia în închipuirea lui.

“Vezi ?”, întrebă, cu privirea aţintită pe chipul fetei care privea fascinată.

“Da, văd…”,  răspunse şi în clipa aceea Olivia chiar văzu.

Se despărţiră.

Copacul a fost dus cu toată frumuseţea lui la Grădina Botanică, i s-a dat un loc special şi o etichetă frumoasă alături de ceilalţi copaci bătrâni. Nici n-a costat mult, îşi zicea şeful. Iar botaniştii făcură tot ce le stătea în putinţă, îl îngrijiră cu sârg şi simţeau cu toţii forţa lui aproape magică. Se adaptă noului loc surprinzător de bine şi după un an arăta splendid, veneau vizitatorii şi-i făceau fotografii, copiii îşi dădeau capetele pe spate de-a binelea ca să-l vadă în toată măreţia lui, încasările grădinii crescură. Copacul îmbogăţea totul în jurul lui, dar îşi amintea şi el, aşa cum poate un Quercus robur să-şi amintească, de acei tineri îmbrăcaţi într-un mod ciudat pentru el, dar frumos, el cu un costum alb şi ea cu o rochie lungă şi albă. Cum râdeau fericiţi cu toţii atunci şi cât de tânăr era parcă şi el, era şi mai multă lumină sau aşa i se părea lui, câtă bucurie a simţit mereu când îi ţinea pe cei doi în banca de sub frunzişul lui, cum le vorbea şi le şoptea atunci când erau şi ei trişti cum numai oamenii pot fi uneori… Cum le simţea dragostea şi cum ştia atunci că ei ar fi dorit ca şi el să le fie asemenea, adică om, dar lui îi dăduseră doar un nume ciudat, ei, oamenii, Quercus robur…

După ce stejarul a fost mutat, la ferastra bătrânului se făcu o lumină mare în locul coroanei stejarului. Se obişnuise total cu umbra aceea blândă şi acum lumina parcă prea mare îi obosea ochii şi abia reuşea cu o perdea subţire să o reducă puţin. Nu era necăjit, ştia că stejarul lor atât de drag era pe mâini bune şi alături de fraţii lui, stejarii. Avea să se stingă el, anii lui de om erau alţii decât anii copacului, dar se simţea uneori mai singur şi atunci privirea lui desena pe perdeaua cea subţire coroana copacului, aşa cum o primise în dar în suflet şi ea era acolo, vie, aşa ca o fremătare pe care o simţea în crengile acum departe şi totuşi atât de aproape. Da, avea să se strecoare tiptil-tiptil, neştiut, în lumina aceea mare care îi inunda fereastra în acest octombrie. Va trece şi el în starea de chip pe un copac drag. Acest copac pe care-l simţea a fi un mesager din alte lumi, aici, pe pământ. Alături de alt chip drag. Împreună…

În faţa ferestrei rămase o groapă mare, goală, pe care cei de la serviciul transporturi o umplură cu frunze uscate de Quercus robur.

(Din volumul “Oamenii de lângă noi” – 2008)