A doua părere

In timp ce Ion Mortu  îşi îmbrăca hainele personale, după o săptămână de internare la Spitalul de Urgenţă Cocârjiţi, medicul  Vasile Creangă, un  grăsan trecut de şaizeci de ani, cu guşă şi ochi bulbucaţi, ca de viezure, mâzgâlea ceva indescifrabil pe biletul de externare şi pufăia tacticos din pipa sa de obsidian. Când reuşi să-şi închidă şi ultimul nasture de la vestă, cel care-i dădea întotdeauna bătăi de cap, se aşeză cuminte pe scaunul din faţa  lui Creangă, pregătit să înfrunte verdictul ştiinţei medicale, oricare ar fi fost acesta.

– Situaţia este destul de complicată, începu medicul eliberând printre buze un nor de fum, şi nu-ţi ascund faptul că şansele d-tale de supraveţuire, pe o scară a probabilităţilor de la 1 la 10, sunt undeva între 1 şi 2, adică la limită. Ai în faţa trei opţiuni, mari şi late, asupra cărora te rog să reflectezi şi să-mi comunici într-o zi-două ce-ai hotărât. Prima opţiune ar fi să te supui unei operaţii dificile şi costisitoare, în opinia mea singura alegere raţională, cu toate că şansele de reuşită în raport cu neşansele de eşec sunt sensibil egale. A doua opţiune ar fi să încerci un tratament naturist şi să-ţi prelungeşti agonia cu două sau trei luni, iar ultima opţiune ar fi să nu mai faci nimic şi să te cureţi în cel mult o lună.

Pe faţa lui Ion Mortu nu se clintise niciun nerv cât timp îl ascultase pe Creangă, iar după ce acesta tăcu, făcându-şi de treabă cu pipa, în loc să reacţioneze în vreun fel, cum se întâmplă în asemenea cazuri, acesta se ridică de pe scaun şi părăsi cabinetul fără să artuculeze un cuvânt.

Se opri, mai întâi, la bancă, unde îşi lichidă cele două conturi, de cinci mii de lei fiecare, apoi luă un taxi şi merse la singurul magazin de articole funerare din Cocârjiţi, «  Ultimul drum », solicitând să i se trimită la domiciliu sicriul cel mai scump şi toate cele necesare înmormântării. Se mai abătu după aceea pe la Primăria din Cocârjiţii de jos, pentru a-şi plăti nişte impozite restante, făcu mai multe cumpărături şi ceru în cel din urmă taximetristului să-l ducă acasă. Acolo îl aşteptau deja cei de la pompe funebre, care, negăsindu-l la adresa lăsată, se interesaseră pe la vecini şi declanşaseră, fără voia lor desigur, tocătoarea de bârfe. Răsuflă uşurat abia după ce rămase singur şi se băgase în cada cu apă fierbinte ca să scape de mirosul acela insuportabil de spital. O oră mai târziu, îmbrăcat în halat şi papuci, deschidea uşa taximetristului cu care venise şi pe care îl rugase să-i cumpere două pizza şi o sticlă de suc.

– Nu v-am refuzat invitaţia, domnule Mortu, îi mărturisi tânărul taximetrist, înfulecând de parcă nu mai mâncase de la prima glaciaţiune, din două motive : unul, fiindcă v-am văzut ieşind din spital, altul, fiindcă am o soluţie la problema dvs.

– Şi care ar fi soluţia aceasta ?

Tânărul se scărpină in creştet, oprindu-se din mestecat.

– A doua părere !

– Vrei să dezvolţi ?

– Am dedus din « reacţiile » dvs. că prima părere nu v-a fost favorabilă, dar asta nu înseamnă că a fost şi corectă ! Ca taximetrist m-am confruntat adesea cu asemenea cazuri şi nu de puţine ori am constatat că a doua părere diferă substanţial de prima ! Sfatul meu, domnule Mortu, este să încercaţi încă o dată, mai ales că acum aveţi şi suportul necesar, adică pe mine, şi omul care să-şi dea cu părerea, profesorul-doctor Grumăzescu, din Bistriceni, cu care sunt cumnat.

Nu se luminase încă bine de ziuă cînd Ion Mortu şi taximetristul porniră spre « oraşul speranţei ». Tânărul taximetrist, extrem de volubil şi « îndemânos », pusese tot drumul manele, muzică de petrecere sau disco, oprise pe la mai multe popasuri, numai de el ştiute, unde mâncară mici, ceafă de porc la proţap, cârnăciori afumaţi sau peşte în cetină de brad, toate stropite cu multă bere fără alcool şi tot atâta voie bună, iar în jurul amezii, pe o căldură înăbuşitoare, debarcară în faţa renumitei « Clinici Univeritare » din Bistriceni, apoi se înfiinţară la cabinetul profesorului-doctor Grumăzescu, pe care-l găsiră citind o carte. Grumăzescu era un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt, distins şi foarte elegant, emanând în jur o energie debordantă, copleşitoare. Când auzi povestea lui Mortu, relatată « inconfundabil » chiar de către cumnatul său, zâmbi şi-i spuse bolnavului să-şi scoată cămaşa. Consultul se termină la fel de repede precum începuse.

– Ai un nume parcă predestinat, domnule Mortu, conchise el, dar asemenea paralelisme sunt pur întâmplătoare ! Şansa d-tale de a ne părăsi este la fel de mare pe cât de apropiată este şansa mea de a ieşi la pensie acum ! Ne aflăm în faţa unei apendicite rebele, aflată în drum spre peritonită, numai că n-o să lăsăm să ajungă  până acolo ! În două zile eşti ca nou !!!