Statul român

– Un tâlhar aflat la cheremul altor tâlhari

Cred că toată lumea îmi va da dreptate cum că politica este o activitate atât de specific umană – o activitate prin care se creează autoritatea necesară reglementării şi dirijării raporturilor dintre indivizi în cadrul unei colectivităţi -, încât Aristotel definea omul prin zoon politikon. Această tendinţă de instaurare şi de menţinere a echilibrului social prin exerciţiul autorităţii dobândit în urma conflictelor şi a luptelor politice, a dus la apariţia şi – după caz – la întărirea sau la slăbirea statului.

Statul, prin urmare, este organismul complex, respectiv malaxorul necruţător, care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică cu caracter obligatoriu şi care caută cu înverşunare să menţină ordinea şi siguranţa potentaţilor prin subtile pârghii ale inechităţii, ce acţionează fie pe direcţia dezamorsării nemulţumirilor de masă aflate în faza de început, fie pe direcţia înăbuşirii lor, după ce acestea au luat chipul grevelor, răscoalelor ori al revoluţiilor.

Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, în condiţiile în care binele nu a dat dovadă de statornicie de-a lungul timpului, iată că şi funcţiile statului au suferit în decursul istoriei atari modificări de formă (esenţa i-a rămas cam aceeaşi – păstrarea puterii un timp cât mai îndelungat!), încât în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul unor interese politice superioare şi că în virtutea acestor interese „scopul scuză mijloacele”.

Negreşit că dictonul machiavelic de mai sus – cine ştie, poate că inspirat în mult mai mică măsură de un patriotism dezinteresat decât de perfidia abil mascată a interesului personal – dictonul, prin urmare, a făcut o lungă şi fertilă carieră politică, dacă ar fi să ne gândim doar la politicienii români ai zilelor noastre, cu toţii plini ochi de democraţie şi de bune intenţii precum furtişagurile, traficul de influenţă şi trădările de partid (că în actuala conjunctură politico-militară a Europei şi cu dezastruoasa stare de lucruri din România, celelalte forme de trădare – naţională, economică sau militară, nu mai au nici un fel de căutare pe piaţa externă), dar cu toţii pregătiţi să argumenteze că gama diversificată a turpitudinilor la care se dedau este de fapt expresia celui mai fierbinte patriotism…

Nu voi insista asupra conceptului de democraţie din următoarele două motive:

a)Democraţia zilelor noastre reprezintă o evidentă contradictio in adjecto, cu toată străduinţa democraţilor de carieră dinspre soare-apune ca ea să avanseze spre forma cea mai credibilă a reprezentivităţii, pe liniile amăgitoare ale parlamentarismului şi votului universal.

Cum pe la noi democraţia n-are nici o şansă să devină ceea ce ea ar trebui să fie pretutindeni în lume pentru ca războaiele şi foametea să ajungă doar amintiri de neuitat, să devină, adică, demofilie sau dragoste de popor, arătarea cu un astfel de nume de pe aceste meleaguri este un alt gen de struţo-cămilă – rezultatul împerecherii dintre plutocraţie (vrerea miliardarilor de carton) şi ochlocraţie (masa dătătoare de voturi);

b)Însuşi W. Churchill era conştient de carenţele democraţiei apusene, motiv pentru care cerea una mai bună în care să creadă. Fireşte, n-a ajuns să cunoască originala democraţie dâmboviţeană, c-atunci rămânea mut de uimire în faţa evidenţei incontestabile, cât era el de prim ministru al celui mai democratic stat din lume…

Să fie adevărat ce susţine Hegel, cum că statul ar fi de esenţă divină? Păi dacă-i aşa, cum se explică faptul că nici un stat (nici din cele anterioare creştinismului, nici din cele creştine) n-a fost scutit de frământări şi tensiuni interne, lucru care a grăbit ieşirea unora de pe scena istoriei mai înainte ca operaţiunea să fi fost finalizată de atacurile duşmanilor din afară.

Această afirmaţie hegeliană are cam tot atâta autoritate pe cât are aceea în care filosoful decretează că „tot ce este raţional e real şi tot ce e real este raţional”. Aşa să fie? Să probăm trăinicia afirmaţiei printr-un exemplu: Credinţa (că-i budism, mozaism, creştinism sau islamism) este cât se poate de reală. Dar dacă avem în vedere şirul nesfârşit al asasinatelor religioase şi mai ales zisa lui Tertullian din zorii creştinismului – Credo quia absurdum, este ea şi raţională?…

*

Două momente din istoria românilor fac din plin dovada cât de ticăloşit şi de tâlhăresc (la propriu) a fost şi continuă să fie statul lor cârmuitor.

1)Statul bolşevic, prin însuşi faptul că pe la începuturile sale se fălea cu dictatura sa proletară, şi-a făcut cunoscută pe această cale linia politică pe care o va urma: dictat –  sterilizare intelectuală – nivelare socială. Iar cei 45 de ani care au urmat, demonstrează că prin trepăduşii săi (nomenclaturişti, activişti) şi prin teribilele sale instrumente concentraţionare (Securitate, Miliţie), el şi-a realizat cu succes nedemnele scopuri propuse: libertăţile au fost suprimate, intelectualitatea neobedientă a fost decimată în puşcării politice şi în lagăre de muncă forţată, gospodarii satelor au fost declaraţi chiaburi şi averile le-au fost confiscate, ei înşişi fiind întemniţaţi sau deportaţi, iar mediul de afaceri a fost decapitat prin tâlhărescul act de naţionalizare, astfel statul devenind stăpân absolut nu doar pe toate bunurile mişcătoare şi nemişcătoare (maşini, trenuri, avioane, fabrici, mine, bănci, terenuri, păduri şi ape), ci şi pe vieţile cetăţenilor (criticii regimului erau închişi în ospicii), ba chiar şi pe gândurile cetăţenilor prin vigilenţa cenzurii şi prin zelul delatorilor.

Şi astfel, după modelul lui homo sovieticus, românii au ajuns să-şi piardă mândria şi demnitatea şi să dobândească nu doar brutalitate, artificialitate şi idioţenie, adică ceea ce după opinia lui Nietzsche constituie principalele stimulente ale degenerării, ci şi alte nevrednice însuşiri precum laşitatea, slugărnicia, lenea şi necinstea, ele toate jalonându-i românului de-atunci drumul spre ticăloşie. Că doar nu de florile mărului, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni Marin Preda scrie apăsat despre era ticăloşilor.

2)Statul posdecembrist manifestă aproape acelaşi apetit înspre tâlhărie şi ticăloşie ca predecesorul său. Şi e normal să fie aşa, atâta timp cât esenţa sa a rămas intactă…

Adică, îndată după „umplerea vidului de putere” de către „oamenii de bine” ( a se citi împuşcarea lui Ceauşescu şi căţărarea la putere a grupării Iliescu), aceştia au întors pe dos livreaua statului bolşevic şi i-au aplicat pe obrazul de toval mai multe straturi de suliman, cărora le-au spus reparaţii democratice: punerea pe butuci a agriculturii prin mătrăşirea fostelor ceapeuri, reducerea săptămânii de lucru la cinci zile, când tot românul onest era convins că atunci şi încă ani mulţi în continuare, săptămâna de lucru trebuia să fie de şapte zile, apariţia ciocoilor pe ruinele economiei româneşti şi compromiterea pentru totdeauna a titlului nobiliar de baron prin îndrăzneala de a-şi lua această poreclă, mineriadele etc.

Dar osânza noilor îmbogăţiţi şi înşurubaţi în fotoliile puterii nu mai putea fi cuprinsă de livreaua ponosită a fostului regim, aşa că ea a plesnit pe ici-pe colo prin părţile esenţiale, dând în vileag noul lichelism al structurilor încropite la iuţeală din activişti de mâna a doua, impostori şi profitori…

Statul lui Traian Băsescu nu-i cu nimic mai breaz ca cel al lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu, ba în anumite privinţe chiar mai rău, dacă se au în vedere consecinţele dezastruoase care decurg cu necesitate din aberaţia disponibilizărilor în două din sectoarele vitale ale unui stat modern – sănătatea şi educaţia, adică taman acolo unde el ar trebui să vegheze cu străşnicie la apărarea vigorii fizice a generaţiei de azi şi la adjudecarea vigorii moral-spirituale a generaţiei de mâine.

Căci ce viitor îşi pregăteşte ţara unde se închid pe rupte spitale şi şcoli, din care anual pleacă pentru totdeauna mii de specialişti şi în care apatia a ajuns să definească starea sufletească a naţiunii?

Un asemenea stat, în egală măsură ucigaş de drepturi fundamentale (la instruire temeinică, muncă, sănătate) şi tîlhar de speranţe, după ce preşedintele, pentru a-şi respecta cu brio promisiunile cuprinse în formula electorală „Să trăiţi bine!”, le-a servit alegătorilor cu polonicul doar răul şi nefericirea, un asemenea stat, deci, ar trebui de îndată sancţionat fie prin forma niţel mai blândă a protestelor generalizate (neplata impozitelor şi neprezentarea la vot), fie printr-o revoltă naţională, care să ducă de îndată nu doar la detronarea acestor cârmuitori mincinoşi şi incapabili, ci chiar la judecarea lor: Trăian Băsescu să-şi primească pedeapsa pentru dispariţia ca măgaru-n ceaţă a flotei româneşti şi pentru rolul decisiv ce-i revine în derularea actualului genocid, Emil Boc pentru desăvârşita incompetenţă în guvernare şi pentru exemplara competenţă în satisfacerea capriciilor băsesciene etc.

Pedepsele trebuie aplicate fără excepţie, chiar şi în acele cazuri care se încadrează fără rezerve în maxima nitzscheeană: „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”.

Păi dacă ortacii lui Hitler au plătit cu viaţa pentru crimele comise împotriva umanităţii prin aplicarea cu pilduitoare disciplină a ordinelor primite şi dacă în China zilelor noastre atâţia funcţionari superiori sunt executaţi pentru prejudiciile aduse statului, atunci ciocoii României de ce n-ar fi traşi la răspundere? Mai ales că există în istoria noastră recentă un precedent cutremurător pe tema genocidului – împuşcarea în ziua de Crăciun a cuplului Ceauşescu. Dar cum din Codul nostru penal a fost abrogată pedeapsa cu moartea, actualii vinovaţi de genocid nu au a-şi teme vieţile, ci cel mult averile şi libertatea de mişcare. Apoi, la fel ca Germania în anul 1945, România de azi este la rândul ei o învinsă în acest război politic şi economic. Cât despre prejudiciile aduse statului prin felurite tertipuri, ce să mai vorbim!…