Editorial
“Stiinta” literaturii
La o lansare de carte ce a avut loc cu câteva zile în urmă, unul dintre prezentatori, nemulţumit de cuprinderea conceptului de „teoria literaturii”, s-a gândit că „ştiinţa literaturii” ar fi o denumire mai convingătoare. Cum persoana în cauză nu era un oarecare, ci un cunoscut profesor de limba şi literatura română, vorbitor la nenumărate asemenea evenimente, m-am gândit că spusele sale merită oarecare atenţie. Pentru început am două observaţii:
– Dacă literatura este o ştiinţă asemenea biologiei, spre exemplu, atunci ştiinţa literaturii este un pleonasm, la fel ca ştiinţa biologiei.
– Încă din Evul Mediu, unii dintre literaţi s-au grăbit să excludă ştiinţele din literatură. Dacă literatura este o ştiinţă, înseamnă ce se exclude pe ea însăşi.
Noroc că nu toţi literaţii trebuie luaţi în serios. Se pare că unii dintre ei trăiesc o stare de excitaţie – din motive pe care nu-mi propun să le elucidez acum – fiindcă numai aşa se explică insistenţa cu care despică firul în patru fără să-i preocupe aglomeraţia de erori de logică de genul celor observate mai sus. Pentru aceştia, ştiinţa, în sensul serios al cuvântului, este un domeniu ce nu poate aparţine literaturii. Şi au dreptate, dacă îi lăsăm pe ei să definească literatura în limitele puterii lor de înţelegere. Nu lipsesc nici cei ce, în efuziunile lor, plecând de la ideea că, în literatură, este necesar şi ceva talent, deci har, înseamnă că literatura a existat înaintea vorbirii.
N-aş vrea să exagerez, călcând pe urmele lui Tristan Tzara („Literatura este dosarul imbecilităţii umane.”), nu de altceva dar mi se întâmplă să scriu şi eu câte ceva.
O mare parte dintre erori pleacă de la alegerea neinspirată a termenului. Pe latini – de unde ne vine (littera) – îi ştim specialişti în construcţii: drumuri, poduri, viaducte etc. De filozofie se ocupau grecii. Ei rămas raţionali, fiindcă, spre deosebire de Europa apuseană, unde ideea de literă i-a făcut pe toţi să se gândească la texte scrise, grecii au păstrat până azi termenul „λογοτεχνία”, punând deci accentul pe cuvânt (logos). De litere („gramma”) se ocupă gramatica („γραμματική”).
Dacă interpretăm stricto sensu termenul european, înseamnă că scrierile chineze nu au ce căuta în literatură, fiindcă ei nu folosesc literele. Un discurs intră în literatură doar dacă este tipărit. Altfel, indiferent de valoarea lui estetică, nu are nici o şansă. Eseurile sunt întotdeauna discutabile, în funcţie de receptivitatea lectorului. Probabil că ar trebui să identificăm romancierul talentat după cum caligrafiază literele în primul an de şcolarizare. Şi lista anomaliilor poate continua, iar erorile sunt cu atât mai frecvente cu cât scrierile filologilor sunt mai pretenţioase, pentru simplul motiv că se pleacă de la o premisă greşită.
Ceea ce dorim să definim prin literatură nu are legătură cu literele, ci cu cuvintele. Vorbirea a apărut din necesităţi de comunicare. Ea poate fi simplă, rudimentară, sau elegantă, frumoasă, cu stil. În cel de al doilea caz ea este literatură. O definiţie parţial corectă este „ansamblul operelor scrise, care au un caracter estetic”. Trecem peste prima parte, în care toate cele trei cuvinte – ansamblu, opere, scrise – sunt tot atâtea erori într-o definiţie, şi reţinem caracterul estetic.
Pe de altă parte, modalitatea tehnică prin care este realizată înregistrarea nu mai are nici o importanţă. Deja, pe lângă biblioteci, au apărut mediateci, iar în librării se pot cumpăra discuri cu înregistrări ale unor autori clasici citite de actori. Nu suportul este cel care dă valoare lucrării, ci calitatea ei intrinsecă. Cărţile vor fi, într-un viitor mai puţin îndepărtat decât se crede, asemenea tăbliţelor de ceramică din antichitate. Vom spune atunci că a dispărut literatura? Nicidecum!
O nouă definiţie a literaturii? Avem una: logotehnica. Ştiu că nu sună frumos. Aduce mai mult a tehnologie: cum să vorbeşti (frumos). La asta latinii i-au spus retorică. Prin literatură noi am vrea să înţelegem ceea ce a înregistrat istoria ca fiind valoros. Ei bine, nimic mai simplu: „tot ce am scris eu şi încă vreo câţiva”. Rezultă că vom avea foarte multe literaturi, în funcţie de numărul persoanelor chestionate. Cred că acesta este singurul adevăr.