Melancolia Craciunului

25 decembrie. Toată lumea e în aşteptare…

25 decembrie. Toată lumea e în aşteptare… Nu-i uşor   să-ţi păstrezi melancoliile în parametri normali atunci când eşti bine trecut peste ani… Şi, dacă te va întâmpina Crăciunul şi singur în casă, vei ajunge să crezi că asupra ta pluteşte un blestem. Ceea ce ieri însemna bucurie, azi îţi va produce o imensă tulburare sufletească. Chiar dacă nu vrem, tot ne lăsăm copleşiţi de melancolie, fiindcă, spre deosebire de celelalte entităţi vii, oamenii, aici în trup, cu o raţiune ispititoare şi cu o inimă înflăcărată, încă au aşteptări şi dorinţe, care, de la an la an, îmbracă alte şi alte forme. Suntem în lucru permanent. Şi de aici vine neîmpăcarea şi conflictul interior măcinant. De-a lungul unui an adunăm afecte diverse… Devenim oare mai iubitori, mai toleranţi, mai strălucitori? Este o întrebare care mă arde ca o făclie în viaţa unui pustnic… Înclin să cred că suferinţa atrage şi mai multă suferinţă, că frustrarea se transformă în vorbe ocărâtoare, în scenarii nedrepte…  

Refuzul de a te lăsa învăluit de calda şi prietenoasa atmosferă pe care ţi-o oferă fie familia din care provii (părinţi, fraţi, verişori), fie un grup de amici care te cheamă să petreci cu ei în nu ştiu ce colţ de lume, în speranţa că vei găsi într-un final un remediu al acestei nefericite situaţii în care te afli, te îndeamnă la multe. Şi…, nenorocitul ăsta de timp care trece nepăsător!? Adesea auzim constatarea dramatică: n-am făcut nimic în viaţă. Altfel spus, că n-ai dat vieţii tale un sens înălţător şi împlinitor.

Încerc să mă afund în colindele lui Hruşcă, care întotdeauna îmi umpleau sufletul de bine… În zadar, acum nu mă ajută. Cineva care nu mă cunoaşte bine ar crede că împrejurarea în care mă aflu este, mai degrabă, corespunzătoare stării mele de spirit, alimentată de prea multe mofturi şi cauze pierdute. Aşa mi-am imaginat şi eu până mai ieri, dar am descoperit că adevărata povară vine de la vrerea de a simţi viaţa, până în cele mai mici amănunte, de la un capăt până la celălalt. În loc să se atenueze singurătatea, evenimentele existenţiale o sporesc, o fac aproape imposibil de suportat. Acum înţeleg sensul vorbelor Părintelui Arsenie Boca: Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă, şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.[1]

Şi, oare, nu-i adevărat că avem un destin? Că zestrea noastră divină atârnă greu în deciziile, vorbele şi faptele noastre? Suntem fericiţi doar atunci când ne place sau ne convine ceea ce avem şi trăim. Ne lăsăm înduioşaţi doar de acele evenimente sau acei oameni care ne dau impresia că sunt pe lungimea noastră de undă. De-alungul vremii triem, voalăm tot ce nu e interesant, conform propriului nostru sistem de valori şi aşteptări, şi lăsăm lumina magică a copilăriei să anihileze măcar puţin din întunericul socio-uman în care suntem antrenaţi.

 
Am primit un brad splendid care aştepta să fie împodobit. Mai bine de trei ore m-am lăsat antrenată în această aventură ornamentală. Privesc rezultatul…. Este un brad verde superb şi plin de vigoare, care reuşeşte să mă transpună în vremuri demult apuse. Nu-mi amintesc prea multe din anii copilăriei. Doar unele detalii: un Moş Crăciun înconjurat de daruri, care ridica în braţe, pe rând, fiecare copil aşezat în şir indian; ne asculta binevoitor poezia sau cântecul pe care, deşi le repetasem de zeci de ori cu educatorul şi chiar acasă cu părinţii, le încurcam de prea multe emoţii. Şi, indiferent de cât de multe boroboaţe făcuserăm peste an, nu era copil prezent la acea îmbucurătoare sărbătoare care să nu-şi primească mult-aşteptatul cadou. De fiecare dată momentul se lăsa cu şiroaie de lacrimi, care curgeau nestingherite pe obrajii îngheţaţi de atâta aşteptare.

În plină iarnă, îmi amintesc, cu nostalgie, parte din peripeţiile prăfuite de scurgerea timpului în clepsidra menită. Îmi revin din starea de visare, dar îmi rămân impregnate emoţiile copilăriei, învăluindu-mi obrajii cu lacrimi elegiace. Ochii îmi rămân fixaţi la robusteţea bradului, care nu pare deloc deranjat de solitudine. Mă gândesc, cât de trist este să nu ai cu cine sau să refuzi să împarţi această dumnezeiască emoţie: de a primi şi de a dărui. Vacarmul colindătorilor este uşor înlocuit de oftatul melancolic al fiinţei neîmpăcate cu soarta.

Am obosit să caut şi să aştept să fiu găsită. Crăciunul a bătut demult la uşă. Dacă ieri copilul căuta sub brad, cu speranţă, darurile pentru care scrisese o lungă şi emoţionantă scrisoare către Moş Crăciun, cu suficient timp înainte ca să ajungă la Polul Nord, azi, adultul, cu aceeaşi speranţă, caută sub brad leacul împotriva propriei neputinţe. Acum ştiu, salvarea vine doar din iubire, dar unde mai poţi găsi în prezent iubire nefăţarnică, necondiţionată?? Nu este un cadou costisitor, dar este atât de rar, dacă nu aproape imposibil de aflat!? Reţeta garantată contra melancoliei…, efectele miraculoase ale iubirii. Şi iarăşi, acelaşi neclintit în a sa iubire, Arsenie Boca grăieşte: La porţile sufletului omenesc Dumnezeu îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea.[2] Prin urmare, împăcarea şi împlinirea sufletească le vom simţi dacă devenim conştienţi de legătura de rudenie cu Cel ce tocmai s-a născut…

Crăciunul este în primul rând, sărbătoarea îndrumării noastre în astă lume, care ne-a încredinţat însuşi modelul absolut, Pruncul Iisus. Nefericirea de aici vine, când conştientizăm că ne îndepărtăm de lecţia sacră. Constatăm, de la an la an, că deciziile noastre de fiecare zi vin în întâmpinarea părţii sălbatice şi confuze din noi, care caută să învăluie întreaga fiinţă.

Îngerul meu păzitor aşteaptă să iau decizia de a-mi rândui existenţa la cele ce cu adevărat conta în sufletul copilului de odinioară: iubirea. Sunt două mii de ani de când auzim, reiterându-se de clerici, că trebuie să devenim ca nişte copilaşi, şi numai aşa ne vom ferici. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea. (Marcu, 10.15) Iată de ce, când ne gândim la copilărie, realizăm cum s-au scurs anii, căci există o puternică legătură între cele două realităţi. Copiii sunt atraşi de părinţi şi bunici, şi invers. Copilăria (alfa) şi bătrâneţea (omega) sunt cele două capete ale existenţei umane, dar ele nu inspiră nicidecum acelaşi gen de sentimente. Pe copil simţi nevoia să-l mângâi, să-l iei în braţe, să-l răsfeţi…, dar nu şi pe un bătrân. Acest mod de manifestare vine din ceea ce ne insuflă fiecare dintre cele două stări: încrederea şi sinceritatea copilului versus decepţia şi devitalitatea bătrânului.

În realitate, a deveni ca nişte copilaşi, este echivalent cu a învăţa, sau, mai bine zis, cu a reînvăţa, a ne scormoni prin memorie lecţia iubirii sincere, dezinvolte, naturale… Dar această iubire are nevoie şi de înţelepciunea cunoaşterii dezvoltată peste vreme. Ele trebuie să coexiste în destinul nostru. Nici intelect fără inimă, dar nici inimă fără intelect…

Am realizat că am îmbătrânit mult prea repede, nu neapărat prin anii adunaţi, ci prin gândurile, stările autoinduse, sentimentele risipite cu prea multă generozitate acolo unde nu erau apreciate, faptele care mă puseseră în situaţii incomode şi câte şi mai câte…

Deşi refuzasem în primul moment să răspund copiilor care veniseră la colindat, acum mă bucuram să-i observ şi să-i ascult. Bucuria lor, de a primi meritatele dulciuri pentru colindul interpretat, reuşi să mă înveselească. Nu mai simţeam singurătatea, găsisem remediul contra melancoliei monopolizatoare.