Lumea asta nu moare

Accept realitatea dar continui să scriu…

Participam pentru a nu ştiu câta oară la o emisiune culturală…

Îmi revenea în gând aceeaşi dilemă care a fost vechiculată cu ceva timp în urmă dacă şi oamenii de cultură sunt vip-uri. Normal că nu. Nu fac nimic ce ţine de exterior, de sclipire, nu fac senzaţie, furori în presă, nu se îmbracă extravagant, nu pleacă în destinaţii exotice, nu construiesc imagini vizuale, ei doar servesc cuvinte pe care oamenii le pot folosi ca unealtă pentru construirea unei alte lumi ca alternativă la cea zilnică. E ca şi cum ai lua lut şi ai vrea să construieşti din el un castel. Åži atunci ce ar fi interesant la oamenii care scriu? Nu oferă nimic palpabil, sufletul nu poate fi scos la v nzare. Sufletul, introspecţiile, cugetările sunt deja o pierdere de timp într-o societate în care principalul motor este banul, inevitabil şi tehnologia şi cea care împinge de la spate este criza financiară.

Am fi putut crede că această criză este un motiv în plus de a reveni asupra părţii spirituale a omului, să se facă o rotaţie de 180 de grade şi să revină cu trudă asupra sufletului. Dar ceea ce doare în timpul crizei nu e sufletul, ci pielea. Nu este şi nu ar putea fi un vip un om care stă în bibliotecă, scrie ferit de ochii lumii şi participă la activităţi culturale. Este oare el vreun model pentru societatea actuală ? Ajungem la aceeaşi concluzie că sunt nişte neadaptaţi. Ar fi un miracol dacă cei care iubesc arta, cultura ar avea zile libere speciale în care merg la propria lansare de carte, la inaugurarea galeriei sale, la prima reprezentaţie a piesei sale sau să meargă la festivitatea de premiere să-şi ia un premiu la un concurs chiar dacă toate sunt şi pot fi în timpul săptăm nii. Într-o societate evoluată unde totul se rulează de la ban, tradiţii valori, talentul abia mai are timp să respire. După o zi istovitoare la servici, talentul e cel care aşteaptă, cel care renunţă de a se manifesta. Între treburile zilnice, serviciu, facultate, studii, timpul pentru artă este cel sacrificat. Între serviciu, facultate, treburi zilnice la ce să renunţi? Primul pe listă este timpul dedicat scrisului, picturii, muzicii…

Din cultură nu se poate trăi în ziua de azi aud tot mai des, aşa că ce este non –profit nu reprezintă o prioritate. Ar trebui sufletul fiecăruia să ia măsura realităţii ca într-un pat al lui Procust şi lumea ta interioară să se limiteze şi să măsoare fix cât lumea din jur. Este nevoie de adaptare continuă la valurile din jur, la schimbări, lumea ta interioară să ţină pasul cu ce apare nou. Noţiunea de vip încă nu există în lumea culturii. Sau există doar vârfuri ale culturii pe care toţi le ştim, dar nu o lume a vip-urilor culturale. Există oameni cunoscuţi în anumite cercuri literare, pe plan local, sau la nivelul anumitor cenacluri dar care nu au oportunitatea de a ieşi mai mult la iveală. Oportunităţile de lansare şi de promovare în lumea asta sunt destul de reduse poate şi din cauză că spaţiul alocat este puţin şi pe un petec nu pot încape zeci de oameni. Se pot posta creaţii literare pe diferite site-uri şi poate exista şansa de a prinde un spaţiu mic într-o revistă culturală sau chiar, minune cerească, într-o antologie, lucruri care îţi bucură sufletul căci buzunarul în niciun caz. Åži oricum aceste activităţi literare nu sunt garanţia afirmării, textele nu vor trece de cele mai multe ori de nivelul cititorilor fideli. Ieşirea la iveală şi celebritatea unui vip cultural s-ar putea căpăta printr-un boom literar.

Poate că zilnic trecem pe lângă mari scriitori, mari poeţi şi nici nu ne dăm seama. Poate că în vechea cetatea a lui Platon poeţii erau nu numai oameni de vază, dar şi cei mai aproape de zei prin cuvântul izvorât din suflet, omul care scotea zilnic zeci de bătrâni, conducători, bogaţi din peşteră prin cuvântul care dădea lumină. Azi mulţi sunt cei mai aproape de singurătate şi sărăcie. Mi se întâmplă adesea ca într-o conversaţie cu anumite persoane să spun că scriu şi să primesc reply un râs. Este de râs că în ziua de azi unii stau ore în şir să scrie în faţa foii de hârtie sau a calculatorului, că le place să citească cât mai mult pentru a-ş face o cultură solidă, pentru a avea ce împărtaşi şi altora. Mă întreb dacă unora nu le place să citească sau consideră ăsta un act gen pierdere de timp, de ce nu citesc măcar literatura contemporană care preia multe cunoştiinţe din trecut ca un fel de antologie a marilor gândiri. Ar ochi astfel doi iepuri: ar citi ce se scrie acum, dar şi ideile scriitorilor din urmă, chiar dacă unele idei rămân pur originale.

Mă duc de data asta la emisiune cu sufletul eliberat şi jovială. Mă întreb de ce m-aş stresa când oricum procentul celor care se uită la o emisiune culturală este cu mult, chiar prea mult, înfiorător de mult, sub cel care se uită la o emisiune de subiect bombă, senzaţional sau cu subiecte mondene. Nu are sens să am emoţii, sunt naturală şi nu îmi pregătesc nimic dinainte ca speach.

Îmi aduc doar ultimele două premii obţinute, de fapt primele pe acest an şi antologia pe care eu o consider de suflet. O să încerc să redau în cadrul emisiunii atmosfera emoţionantă de la ultimul concurs, cel de la Mizil, unde pentru prima oară de când particip la concursuri am auzit imnul ţării. În acel moment mă simţeam ca la Jocurile Olimpice. Cred că importanţa unui concurs nu e dată de numărul participanţilor sau de sonoritatea lui sau de alţi factori externi, ci cred că e dat de personalităţile din juriu. La primul concurs la care am participat şi am câştigat a fost preşedintele juriului regretatul poet Cezar Ivănescu. În sinea mea mă întreb câţi din cei care trec pe drum zilnic pe lângă mine ar prefera să cumpere o revistă sau un ziar de orice altă natură decât un ziar de cultură. Poate că de-aia nici nu se distribuie ziarele de cultură la orice chioşc, pentru că lumea oricum nu le-ar cumpăra şi este efort de a le transporta. Mă simt pentru un moment într-o lume a oglinzilor unde tot ce simt, ce spun, se răfrânge tot asupra mea, mă rostogolesc în sine până când ajung la tălpi şi mă trezesc.

Asta e realitatea, nu mă pot lupta cu morile de vânt, o accept. O accept dar continui să scriu. Într-un fel mă simt un vânat al timpul modern… În goana spre realităţile de afară par deja un om cu handicap, scriu, sunt sensibil, am timp pentru scris, ba mai mult citesc, deja şchiopătez. Ar trebui să mă gândesc cum să fac bani, nu cum să-mi bucur sufletul şi să urmez ceea ce îmi dictează sinele. Mulţi ar spune că a avea bani înseamnă a-ţi bucura sufletul, a-i face lui bucurii. Probabil, dar banii necesită timp, sufletul necesită timp, îşi bucură sufletul cu timp puţin alocat pentru el şi bani mulţi.

Revin la firul discuţiei de astăzi din emisiune şi voi vorbi despre personalităţile marcante întâlnite la Mizil, despre juriul de excepţie de care sunt mândră, despre antologia Concursului Nicolae Labiş 2007 unde am fost printre câştigători şi a fost preşedintele juriului academicianul Eugen Simion. Dacă timpul nu mi-ar fugi aşa repede de sub picioare aş vrea să povestesc şi întâlnirea emoţionantă la un interviu cu Margareta Labiş. Probabil că mulţi ar avea emoţii, ar plânge sau chiar ar leşina dacă şi-ar vedea idolul de pe scenă sau de pe ecran în faţă. Eu am avut emoţii când am întâlnit-o pe sora unui geniu, unul dintre pilonii literaturii române.Sunt uimită când văd în localităţile mici, afişe cu concursuri peste tot , dar la festivităţi oameni puţini, poate prea puţini pentru festivitatea unui concurs naţional. Ar trebui să fie mândri că au un concurs naţional şi că le vin premianţi din toată ţara, că sunt oameni care investesc timp şi bani să pună la punct un astfel de eveniment. Văd oameni care se uită întrebător când facem poză cu premiile în faţa instituţiei gazdă şi cred probabil că este premierea unor elevi sau a unei şcoli din zonă. Observ atent sufletul pe care îl pun organizatorii evenimentelor culturale, mediatizarea evenimentului, afişe, anunţuri, postări pe internet şi lumea puţină care vine din afara lumii scrisului. La astfel de evenimente vin profesorii elevilor care i-au îndrumat, rude, prieteni şi cei din cercurile literare locale care au fost informaţi. Oamenii din cetate, din urbe vin prea puţini.

Mă întreb des de ce nu văd pe toate posturile emisiuni culturale, de ce unele sunt făcute doar ca să umple grila de program. Unii ar spune că are destule emisiuni culturale postul de stat specializat, dar după părerea mea, fie şi de umplutură ar trebui fiecare post de televiziune să aibă astfel de emisiuni.

Ne întrebăm tot mai des în contextul integrării în UE cum ne putem păstra identitatea, naţionalitatea, tradiţiile. Promovând şi respectând cultura şi acordându-i un rol important în viaţa noastră socială. Cultura este un element important de identitate al unui popor, cultura ar trebui să fie prezentă zilnic în viaţa noastră măcar la fel de des cum sunt rubricile Meteo sau Sport cu o retrospectivă a evenimentelor culturale din acea zi, sau o rubrică cu ce s-a întâmplat important în cultură în acea zi de-a lungul anilor până în prezent.Simţi după multe premii că lumea asta a concursurilor naţionale este prea mică şi doreşti să participi şi în afara graniţelor. Una dintre marile dureri ale participanţlior la diferite concursuri este că nu află despre ele sau află prea târziu.

Singura noastră şansă este să ne legăm contacte la concursuri şi în prag de vreunul să ne întrebăm unul pe altul dacă am auzit de regulament, dacă ştim când e data limită, câte poezii trebuie trimise. Există deci şi ceva modern în lumea noastră de care unii râd: avem un network cultural pentru concursuri. Mă uimeşte că întâlnesc des la activităţi culturale oameni care iubesc cultura, arta scrisă, care luptă să menţină această lume deşi acum nu se mai scrie pe foaie, se scrie direct pe calculator, se citeşte de pe calculator şi librăriile stau cu rafturile pline.

În ciuda lipsei unor pârghii vizibile de care să se agaţe cei din lumea literaturii din ţară, literatura nu moare orice am zice.