…Jurnal de călătorie prin infern…

“…post mortem, nihil est…”

Ziua întâi

Azi, 20 Mai 2010, îmi încep călătoria prin Infernul acesta înfiorător, desprins parcă din Divina comedie a lui Dante Aligheri,  numit România, sub predicatele începutului de ev mediu : « Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi aici ! ». E drept că avertismentul lui Dante în prag de mileniu trei suferă o mică adaptare… de nuanţă : Lăsati orice speranţa, voi cei ce v-aţi nimerit pe aici ! Iar cel al lui Bogdan Hossu, liderul de sindicat, vine să-l completeze aproape încurajator : «  Cînd poporul moare de foame, acesta îşi poate mânca conducătorii ! ». Nu pot ignora, desigur, nici avertismentul mayaş potrivit căruia pe 21 decembrie 2012 va avea loc « sfârşitul timpului » ( nu neapărat sfârşitul lumii !), că ADN-ul uman, format din două spirale, va fi modificat la douăsprezece spirale, iar omenirea, care va depăşi astfel tehnologia, va trece din dimensiunea a patra în cea de-a cincia.

Pe aceste meleaguri mioritice, încremenite parcă în legenda Marelui Zamolxis, urmaşii lui Burebista, Deceneu şi Decebal îşi aleg mai întâi conducătorii, îi aşează în demnităţile cele mai înalte, apoi se revoltă împotriva lor ( iar adesea îi ucid cu cruzime). Deşi au în urmă o istorie de peste două mii de ani, românii nu au învăţat încă nimic. Mitingul de ieri, cel mai mare de la Revoluţia română din 1989 încoace, n-a făcut altceva decât să pună în contrast cele două ipostaze ale realităţii : un popor flămând şi îndobitocit, ilustrat de un pensionar care-şi scrie pe frunte cu litere negre « mă sinucid », pe de o parte, şi o Putere coruptă şi nesimţită,  înfăţişată de un Băsescu Wanted şi de un premier Outcast, întruchipând Moartea cu coasa pe umăr, pe de altă parte. Interogaţia lui Friedrich Nietzsche este mai actuală ca oricând : « Aici se clădeşte de fapt un ideal sau se dărâmă unul ? »

« Există extrem de mulţi oameni civilizaţi care dau înapoi în faţa crimei sau a incestului, dar care nu-şi refuză satisfacerea cupidităţii, a agresivităţii, a poftelor sexuale, şi care nu se abţin să dăuneze semenilor lor prin minciună, calomnie, înşelăciune, dacă o pot face fără a fi pedepsiţi, lucrurile petrecându-se mereu în felul acesta, din epocile cele mai îndepărtate ale civilizaţiei » consemna acum aproape o sută de ani Sigmund Freud, de parcă s-ar fi referit explicit la clasa noastră politică. Din păcate, viaţa bate timpul : acei aşa-zişi « oameni civilizaţi », care sunt politicienii, nu numai că nu mai dau înapoi în faţa crimei sau incestului, dar le folosesc pe faţă, fără ruşine, fără frică şi fără scrupule. În opinia mea, tăierea pensiilor celor care au dat viaţă acestei clase politice echivalează cu un incest abominabil, urmat de o crimă detestabilă sau invers, fiindcă e totuna. Aceşti Oedipi ai zilelor noastre, patricizi şi incestuoşi, « …distrug în noi rânduiala calmă faţă de care conştiinţa umană este de neconceput… », cum spunea foarte aplicat Georges Bataille.

În fapt, prin tăierea veniturilor minimale de subzistenţă a celor săraci se procedează la o eutanasiere mascată a populaţiei, lucru practicat doar în Germania nazistă, între anii 1939 – 1941, când Hitler a ordonat să fie omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili ( cum ar fi pensionarii !) şi invalizii. Grecescul « euthnasia » înseamnă « moarte frumoasă » sau « moarte bună », semnificând suprimarea vieţii cuiva în mod nedureros, lipsindu-l de mijloacele vieţii, printr-o decizie luată de altcineva în mod unilateral. Articolul trei din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului statuează că «  orice fiinţă umană are dreptul la viaţă », iar articolul 2.1 din Convenţie arată că «  moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat ». Dar ce mai înseamnă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului într-o ţară ca România ?

E trist şi dureros precum în Epigonii lui Eminescu :

Latinii spuneau acelaşi lucruri cu mai puţine cuvinte : post mortem, nihil est…

… şi cea din urmă

Dacă până la manifestaţia de alaltăieri Guvernul s-a aflat în situaţia măgarului lui Buridan, adică între un popor nemulţumit la culme şi un preşedinte sinucigaş, azi, 23 mai 2010, premierul a înclinat decisiv balanţa în direcţia prăpăstioasă a preşedintelui : va merge la sacrificiu. Glasul poporului, care ar trebui să fie şi al conducătorilor, cum spuneau cu toţii în timpul alegerilor din 2009, Vox populi, vox Dei !, rămâne, din păcate, doar un adagiu. Între eternul pro domo sua ( pentru casa sa ), adică pentru casa Puterii, şi per aspera ad astra ( pe căi aspre către stele ) pentru noi, românii de rând, poziţiile sunt ireductibile. Vestita expresie luptă pentru existenţă a lui Darwin, descălecată, pare-se, din alta şi mai veche, homo homini lupus, a poetului latin Plaut, tinde să devină deviza noastră pentru următorii o sută de ani. Până atunci ne rămâne Rugăciunea unui dac a lui Eminescu :

( Următoarele pagini sunt albe, imaculate, semn că autorul jurnalului hălăduieşte prin Paradis ).