Editorial
Doamne, cât te iubesc, mamă Patrie!
România mea tristă şi îngenuncheată aşa cum n-am mai auzit să existe undeva o mamă patrie, dar eu te iubesc chiar şi atunci când îmi doresc să mori de inimă neagră ori să dispari pentru totdeauna în neantul uitării, fiindcă o fac din dragoste, mamă Patrie, şi fiindcă mă supun necondiţionat acestui blestem ancestral, dincolo de înfăţişările tale neasemănate sub care te arăţi dimineţilor, dincolo de fiii şi de fiicele tale plămădiţi din toate aluaturile Pământului şi risipiţi apoi în toate brazdele vânturilor, dincolo de bucata aceasta albastră de cer, ca o flamură, pe care mi-ai pus-o în spate la naştere împreună cu tot curcubeul ploii, mamă Patrie, şi cu toate scăpărările fulgerelor de după cel de-al doilea război al lumilor, Doamne, cât te iubesc şi cât te urăsc pentru asta, mamă Patrie, deşi, că să spunem tot adevărul, nestatornicia ta nu-i tocmai motiv de dragoste, însă încerc să înţeleg privind şi peste gardul din fundul grădinii Maicii Domnului, cum te-au dezmierdat toţi papii, România mea mândră şi alunecoasă, căci noi, trăitorii de vise, nu ne putem repudia părinţii, seminţiile de dinainte de Sumer ori zeii din care ne tragem, începând cu Zamolxis, mamă Patrie, şi nu putem aşeza pe acelaşi taler al balanţei pe Brâncoveanu, de exemplu, şi pe Mihai, cel din stirpea Hohenzollernilor, pentru că s-ar suci în umbra crucilor Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş sau Mihai Voevod Viteazul, şi s-ar alege praful de tot Pantheonul străbunilor noştri eroi, mamă Patrie, tu, România mea scumpă şi perversă, cenuşăreasa desculţă din visul acela frumos, numit Europa, pământul făgăduinţei, cu Berlinul fraţilor Grim, cu Athena măslinilor şi portocalilor , cu Dablinul spiriduşilor, cu Roma pizzei şi macaroanelor, cu Lisabona lui Magellan, cu Varşovia sării, cu Amsterdamul lalelelor şi morilor de vânt, cu Madridul coridelor, cu Helsinkiul lui Moş Crăciun şi cu cele o mie de lacuri, cu Parisul cocotelor de sub turnul Eiffel, cu Viena lui Mozart, cu Bruxellesul bomboanelor de ciocolată, cu Ciprul frumoasei Afrodite, cu Copenhaga vikingilor, cu Praga marionetelor şi cristalelor de Bohemia şi cu Bucureştiul tău, mamă Patrie, micul Paris de altădată din care n-a mai rămas aproape nimic, poate cu excepţia curvelor şi Herostraţilor aceştia, aşezaţi în fruntea bucatelor, România mea limpede şi curată precum apele Gangelui, trezeşte-te din visul acesta înşelător înainte ca fantezia lui Nero să devină realitate, iar noi, mamă Patrie, să luăm cu toţii lungul drum al Exodului în căutarea altor Dumnezei şi Edenuri, înainte ca timpul să încremenească în clipă şi să omoare inexorabil speranţa…