Despre moartea artei

Momentele artistice mor, dar nu în totalitate…

Nu ştiu dacă poate fi vorba despre o „moarte a artei”. Cred că ar fi o lipsă de înţelegere a ceea ce înseamnă artă pe de-o parte şi obiect artistic pe de altă parte. Ar fi o greşită interpretare să credem că putem atribui artei un adjectiv precum moartea, ori în alte circumstanţe să acceptăm în preajma artei un epitet atât de mult legat de ce înţelegem noi prin finitudine. Înainte de a analiza această expresie ar trebui să vorbim despre ce înseamnă moarte şi apoi despre ce înseamnă moarte a artei. Putem oare să acceptăm o astfel de expresie? Avem noi oare instrumentele necesare prin a căror teoretizare să ne facă să credem în posibilitatea unei morţi a artei? Dar despre moarte ar fi multe de discutat şi evocat, la fel ca şi despre artă.

Thomas Nagel, în de-acum celebra sa carte, Vas ist der Tot (Ce este moartea), aduce în atenţie problema morţii şi a felului ei de alăturare conceptelor definitorii pentru om. Arta este unul din acele concepte care a însoţit istoria omului, de la începuturile ei şi consider că indiferent de ce instrumente are nevoie pentru a se perpetua, aceasta va supravieţui, tot în preajma omului. Deoarece, dacă ar fi să analizăm ceea ce a avut caracter definitoriu pentru dezvoltarea umanităţii, arta ar fi găsită în acea grilă. Arta nu poate fi separată de o dezvoltare culturală a omului, pentru care este definitorie. Acest caracter, permanent legat de istoria dezvoltării culturale a omului, indică faptul că arta este nemuritoare. Desigur, excepţii ar fi destule şi cred că despre acestea ar trebui să vorbim atunci când avem în discuţie expresia „moartea artei”. Negel, atunci când vorbeşte despre moartea a „ceva”, întâi descompune acel „ceva” în modalităţi de reprezentare, apoi analizează cum pot aceste modalităţi să se dezintegreze, să treacă din reprezentare în non-reprezentare, iar ceea ce nu poate fi reprezentat este un „ceva” mort.

Împrumut acest model şi în cazul artei. Eu văd cel puţin trei modalităţi de reprezentare a artei. Prima ar fi aceea în care ni se arată ca aparţinând unei perioade anume în istoria dezvoltării culturale a omului, cum ar fi spre exemplu: arta antică, arta medievală, arta renascentistă, arta barocă, arta modernă etc. Cea de-a doua modalitate de reprezentare a artei este legată tipurile artistice, pe care le numesc clasice: pictura şi desenul, arhitectura şi sculptura, dansul, muzica, teatrul şi literatura. Iar cea de-a treia modalitate ar fi legată de dezvoltarea tehnică, precum: cinematografia, fotografia, arta digitală şi experimentul artistic etc.

În primul caz am putea spune că arta renascentistă a murit, dar am cădea în proasta înţelegere a istoriei artei. Dacă am urmării cu atenţie acest sector al culturii umane am constata cu stupoare că şi astăzi, spre exemplu, unii pictorii, mai folosesc tehnica sfumato a lui Leonardo da Vinci, şi astăzi unii pictori se rezumă la simple peisaje luxuriante şi atât de aproape de realitate. A murit arta renascentistă? Nu. Arta renascentistă la fel ca şi cea barocă sau oricare alta s-a transformat, a evoluat sau a trecut la un alt stadiu. Faptul că încă mai apreciem sculptura David a lui Michelangelo, la fel şi varianta sa barocă a lui Bernini, denotă faptul că arta barocă încă mai este vie în memoria noastră individuală şi colectivă, încă ne mai încântă.

Un alt exemplu îl putem identifica în disputa modern-postmodern. Irina Stănciugelu propune un titlu de carte destul de provocator Prefixul „post” al modernităţii noastre, iar americanca Suzi Gablik se întreabă dacă A eşuat modernismul?. Ambele cărţi propun variante de ieşire din modernism, cu alte cuvinte, nici una, nici cealaltă nu intuiesc o moarte a modernismului pentru a justifica postmodernismul, ci faptul că postmodernismul ar putea fi o formă contemporană de manifestare a modernismului. Modernismul nu a murit, ci s-a transformat, a derivat ori şi-a găsit modalitatea prin care poate supravieţui, anume prin post modernism. Am mai putea spune că postmodernismul este alternativa la moartea artei moderne, ceea ce îi poate da o nouă viaţă, un alt suflu.

În ceea ce priveşte cea de-a doua modalitate a artei, iarăşi este greşit să credem că poate fi vorba despre o moarte a literaturii, o moarte a teatrului sau a arhitecturii etc. Ar fi cea mai greşită înţelegere, deoarece întorcându-ne la fel ca în cazul precedent asupra istoriei artei nu am identifica nici o încetare a existenţei (vezi moartea, Dicţionar Explicativ al Limbii Române) vreuneia din formele artistice amintite mai sus. Atributul „homo culturalis” al omului este strict legat de formele acestea artistice. Omul este un om cultural scriind sau citind literatură, proiectând sau construind ambiente, pictând sau desenând diferite aspecte ale vieţii sale cotidiene sau nu, jucând piese de teatru sau participând ca spectator la teatru ori la operă, cântând sau dansând, mergând la concerte de operă sau muzică, sculptând ori participând la vernisaje, etc. Să luăm un exemplu amintit mai sus. Cele două reprezentări ale lui David, una renascentistă şi una barocă, prima a lui Michelangelo şi a doua a lui Bernini. Putem spune că odată ce opera sculpturală a lui Bernini a fost definitivată a dat morţii statueta lui Michelangelo? În nici un caz. Deşi scopul lui Bernini a fost acela de a reprezenta celebra statuetă a lui Michelangelo inserând povestea doborârii lui Goliat şi indicând mişcare, dinamism şi tragism, el nu a dorit să treacă în uitare mai vechea reprezentare renascentistă lipsită de aspectele acestea. Ce a făcut Bernini, nu a fost omorârea lui David a lui Michelangelo, ci transformarea lui, adaptarea lui la spiritul epocii în care a trăit, la baroc. Aşadar, nu este vorba de moarte a artei, ci de o transfigurare, o transformare  şi o readaptare a modelelor vechi în noi reprezentări.

Referitor la cea de-a treia modalitate de reprezentare a artei, cea care depinde a mijloace ale tehnicii, am putea spune că aici totul pare a depinde, nu de o dezvoltare culturală, ci de o dezvoltare a lui „techne”. Fiind vorba despre tehnică şi dezvoltare tehnică, este foarte uşor să ne dăm seama de faptul că, atâta timp cât arta depinde de acestea, arta supravieţuieşte dacă tehnica nu se uzează. Dar ştim foarte bine că orice mijloc tehnic se deteriorează, se uzează, se strică şi apoi moare, trece în sfera inutilităţii sale. Arta digitală depinde de un soft pe computer. Astăzi constatăm că aproape în fiecare săptămână un program de editare grafică pe calculator este upgradat sau este înlocuit de un altul mai bun, cu mai multe utilităţi şi opţiuni de editare. În aceste condiţii vorbim despre un tip paradoxal de artă, de o artă amorfă, pentru că softul care prinde viaţă numai dacă este folosit, generează o artă care are viaţă atâta timp cât depinde de softul calculatorului. Iată aşadar un caz în care arta nu are viaţă, dar totuşi există într-un fel anume, un caz, totuşi paradoxal.

Cazul fotografiei, ne dă un alt exemplu. Fotografia reprezintă înainte de toate o modalitate de copiere fidelă a naturii. Mijloacele de copiere prin fotografie a naturii depind de noi tehnologii, de aparate din ce în ce mai performante. Reproducerea ori copierea naturii este un tip de a face artă, însă răspândirea la nivel de masă a acestor copii, la fel ca şi în cazul filmelor în cinematografie, ar aduce mesajul artistic la nivelul maselor, iar aceasta ar însemna o diminuare a calităţii acestuia. Multiplicarea reduce din calitatea mesajului artistic. În cazul filmului, multiplicarea ar conduce la absenteismul din sălile de cinema şi în cele din urmă la dispariţiei filmului de cinema, care necesită public. Filmul de cinema moare odată cu amfiteatrul său, deşi reprodus pe diferite suporturi electronice, CD ori DVD, la rândul lor deteriorabile şi pasibile de a ieşi din uz, pe de-o parte conduce la conservarea şi păstrarea filmului, iar pe de altă parte la moartea formei care s-a născut pentru un anumit scop care să implice publicul. Iată încă o modalitate prin care putem vorbi de moarte a artei, a unei forme de artă, deşi în anumite aspecte aceasta dă naştere uneia noi.

Poate sigurul caz în care arta moare odată cu crearea sa este cel al experimentului. Momentele artistice mor, dar nu în totalitate, fiindcă ele sunt astăzi imortalizate, comentate şi consemnate. Însă experimentele artistice se nasc odată cu afişarea în faţa publicului şi mor odată cu plecarea publicului acasă. Acest nou tip de artă, tot mai des prezent în viaţa artistică a contemporaneităţii, ne permite să vorbim totuşi de moarte a artei, însă şi aici cu mici rezerve.

În consecinţă, în urma celor câteva exemple date, arta nu are moarte. Arta este un concept, iar conceptele mor odată ce nu mai au fond în conştiinţa umană, atunci când acestea devin improprii fiinţei umane. Arta este strâns legată de fiinţa umană. Când vorbim despre moarte a artei luăm în considerare doar moartea unora din formele sale de reprezentare ori de obiectivare. Moartea intervine atunci când exista forme de obiectivare. Arta nu poate muri, cel mult formele ei de reprezentare. Arta nu moare. Moare o statuetă pentru că s-a deteriorat, dar aceasta astăzi poate fi recondiţionată. Moare un arhitectura unui palat, intră în ruine din cauza vechimii, precipitaţiilor şi eroziunii, dar se poate recondiţiona. Moare un tablou, pentru că îşi pierde din calitatea culorilor ori pânza se deteriorează, dar astăzi se apelează la copierea sa, la fotografierea sa şi astfel la păstrarea ei pentru posterioritate. Moarea o piesă de teatru pentru că nu mai este jucată şi nu pentru că nu mai este citită, ea rămânând posteriorităţii reprodusă prin ediţii noi, sub formă de carte. Moare o fotografie pentru că se pierde ori se deteriorează, deşi oricând se poate refotografia momentul sau peisajul pe care aceasta l-a surprins.

Moartea propriu-zisă a artei nu are fundament. Mereu există o soluţie de a evita moartea unei reprezentări artistice, astfel că, aproape orice este pasibil să moară în sfera artei intră în procesul de transformare, de transfigurate, de depăşire, de recondiţinare etc., ceea ce face ca arta să se perpetueze mereu.