Eminescu poate fi definit sau infinit. În prisma celor care suferă din pricina dimensiunii lui universale, într-un spaţiu al cuvântului neînţeles, degradat şi adesea inutil, Eminescu are nevoie de justificare în faţa urmaşilor. Acolo unde cuvântul se naşte pe sine, întru dumerirea operei şi, de ce nu, a vieţii poetului, Eminescu devine infinit.
În fiecare an, în preajma zilei de 15 ianuarie, Eminescu este judecat la Botoşani. Într-un oraş la limita civilizaţiei şi a decenţei cotidiene, poeţi de renume se supun tacit unor (pre)judecăţi pertinente sau doar părtinitoare din partea politicienilor zilei sau doar ai ceasului. Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pentru Opera Omnia, a înnobilat, garantat fiind de critici de renume ai României, poeţi de aur ai literaturii contemporane, unii dintre ei trecând de multişor malurile Styx-ului. Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Şerban Foarţă. Câteva nume din panoplia cuvintelor înalte ale poeziei româneşti. Fiecare dintre cei premiaţi a devenit, printr-un regulament stabilit iniţial, cetăţean de onoare al urbei Botoşani, regulă care a transformat, astfel, oraşul într-un ţinut al Poeţilor.
Dinescu a plătit pentru trădarea poeziei
În acest ianuarie al anului 2008, i-a venit rândul, după multe nominalizări, poetului Mircea Dinescu. Persoană controversată, poet aproape necunoscut generaţiilor de astăzi, Mircea Dinescu însuşi recunoaşte că a cam trădat versul de ani buni. „Am devenit pamfletar, am scris vreme de şapte ani, în fiecare săptămână, pamflete, apoi am scris în fiecare zi în Gândul, vreme de un an şi jumătate, m-am risipit pe la televiziune şi am scris mai puţină literatură, dar şi pamfletele mele au legătură cu literatura. Sper că, la un moment dat, mă voi retrage şi voi scrie şi poezie. Anul trecut am scris chiar două poezii, ceea ce este o performanţă, şi am în proiect o carte de proză”, se justifica Mircea Dinescu, în ziua acordării la Botoşani a premiului.
Proba de foc a fost, însă, cea a acordării titlului de cetăţean de onoare, prin votul consilierilor locali. „M-am simţit în ipostaza condamnatului la moarte care stă pe scaunul electric, pentru că ştiam că o bună parte dintre consilieri sunt fie de la România Mare, fie de la partidul lui Gigi Becali, şi e clar că nu aveau cum să mă voteze, pentru că ei nu votau acolo poetul, ci pamfletarul şi omul de televiziune care se ştie că e incomod şi i-a târnosit pe mulţi”. Şi, da, titlul de cetăţean de onoare al urbei i-a fost acordat la limită de voturi, „cu chiu, cu vai”, cum zâmbea amar însuşi Dinescu. Cel care a „salvat” situaţia şi a echilibrat maiestuos şi elegant înţelesurile a fost criticul Mircea Martin, care a explicat, pe înţelesul vadimiştilor şi pe cel al iliescenilor narcotizaţi încă de pilulele comuniste ale versificărilor cincinale, de ce Mircea Dinescu a fost premiat. „Noi am premiat astăzi nu pe Dinescu de la Cetate, nu pe Dinescu de la televizor. Am adus în faţa dumneavoastră nu neguţătorul, ci Poetul”.
Ce va alege Dinescu dintre toate, numai el ştie care îi va fi măsura. „Multă lume nu ştie că scriu versuri, toţi consideră fie că sunt actor de la televiziune, fie că sunt jurnalist sau comentator politic. Eu, sigur, mă consider în continuare scriitor, dar care se mai ocupă şi cu agricultura, şi cu vinul…”, recunoaşte cu verva-i caracteristică. Să fie de bun augur venirea la Botoşani? Să fie momentul divin al întoarcerii poetului cu faţa către poezie? „Am fost în biserica în care a fost botezat Eminescu. Nici nu ştiam că există această biserică. Am avut nişte trăiri fantastice. Să ştii că te afli la izvorul poeziei… Ar trebui să fie coadă în fiecare zi aici… Eminescu e ca un râu care nu îşi poate schimba cursul, indiferent cine stă pe malul acestuia”.
Cealaltă faţă a lui Vosganian sau finanţele poetice ale tranziţiei
Personaj pitoresc şi călător învechit în ale cuvintelor, Varujan Vosganian, ministrul scriitor al Finanţelor, a oferit la Botoşani un regal spiritual şi spiritualizat, discurs asumat, care a prezentat auditorilor un alt chip, născut, şi nu făcut, al unui ministru blamat sau nu, respectat sau nu, însă care, dacă nu va rămâne în istorie ca ministru, ca scriitor, cu siguranţă. „Deasupra politicii şi a miniştrilor se află Poetul. În mod sigur, orice ministru al Finanţelor ar fi inventat taxa unică, însă poeziile mele numai eu puteam să le scriu”, glăsuieşte scriitorul Vosganian, în acelaşi timp vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În faţa sa, în sală, ministrul Culturii, dar şi prefectul, primarul şi parlamentari cu duiumul. Nu a fost un discurs pe placul politrucilor. A doua zi, au tunat şi au prefăcut în scrum bruma de înţeles a poeziei. „Vrem înapoi titlul de cetăţean de onoare de la Dinescu!”. Nici asta nu a fost destul. Oamenii lui Vadim au decis excluderea din partid a celor care, în Consiliul Local, au oferit votul lor poetului. „Veni şi Dinescu la Botoşani şi iscă o sfadă în cadrul Consiliului”, se amuză cu amărăciune Mircea Dinescu.
Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”
Se acordă la Botoşani din anul 1991, la propunerea regretatului Laurenţiu Ulici, numit preşedinte al juriului naţional pe o perioadă de zece ani. După moartea regretabilă, în 2000, a lui Laurenţiu Ulici, cel care nu a lipsit de la Botoşani de la nici o ediţie, a venit în juriu academicianul Nicolae Manolescu, de la Bucureşti. Astfel, juriul următoarelor ediţii a fost format din Mircea Martin (preşedinte), Nicolae Manolescu, Al. Călinescu, Cornel Ungureanu şi Ion Pop.
Laureaţii primelor 16 ediţii sunt Mihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Mălăncioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Ştefan Augustin Doinaş (1997), Mircea Ivănescu (1998), Cezar Ivănescu (1999), Constanţa Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Şerban Foarţă (2004), Gabriela Melinescu (2005) şi Adrian Popescu (2006).