Cat de greu e sa publici in Romania ?

– e greu să şi conteze !

Marţi, 28 aprilie 2009 la orele 18.30 a avut loc la Librăria Cărtureşti din Strada Arthur Verona dezbaterea „Cât de greu e să publici în România?”, iniţiată de asociaţia Catalist şi UniCredit Ţiriac Bank, organizatorii unui concurs de debut aflat deja la a doua ediţie. La discuţie au participat Mircea Vasilescu, redactor-şef al revistei Dilema veche şi, totodată, unul dintre membrii juriului concursului, Denisa Comănescu, director general al editurii Humanitas Fiction, parte a Grupului Humanitas ce va publica volumele câştigătoare la ediţia 2009 a concursului, precum şi Anca Nuţă, Manager Evenimente, CSR şi Proiecte la UniCredit Ţiriac Bank şi Cristina Guseth, director al asociaţiei Catalist.

Concluzia optimistă? Nu e greu să publici, e mai greu să se vadă

Că nu e greu să publici stau mărturie numeroasele titluri apărute în ultimii ani, mai ales după ce editura Polirom a „spart gheaţa” în 2004, publicând şi promovând tineri în seria Ego. Proza, iar Institutul Cultural Român a început un program consistent de sprijinire a traducerilor din autori români – la cererea editurilor din afară şi în urma analizelor făcute de o comisie independentă, nu de angajaţi ai I.C.R.-ului. E, însă, mult mai dificil „să se şi vadă”. Mai ales că, aşa cum a ţinut să sublinieze Denisa Comănescu, trend-ul extern e extrem de favorabil debutanţilor, cu atât mai căutaţi şi traduşi cu cât sunt mai tineri, fapt vizibil în seria de premii prestigioase câştigate în ultimii ani. Astfel Man Booker Prize-ul din 2008 i-a revenit debutantului Aravind Adinga (34 de ani) pentru White Tiger, Joshua Ferris (30), a obţinut prestigiosul PEN Award în 2008 cu Then We Came to the End. Sau, pentru un exemplu ajuns şi la noi – Madeleine Thien care a primit pentru Certainty (2006), tradus în 15 limbi şi publicat la noi de Humanitas Fiction (Certitudine, 2008), First Novel Award din partea Amazon.ca. Explicaţiile pentru acest decalaj?

La noi au în continuare căutare numele mari, iar ochii sunt aţintiţi spre Occident; se citeşte prea puţină literatură estică (poloneză, cehă), aşa cum ştirile din presa noastră culturală ocolesc adesea zona respectivă. S-a pomenit şi de recentele programe ale Ministerului Culturii care pare să-şi fi trecut între priorităţi susţinerea debuturilor, dar vestea e privită cu entuziasm moderat, întrucât în România lipsesc acţiunile „macro”, de nivel ministerial – Mircea Vasilescu a dat exemplul Arts Council din Marea Britanie care organizează întâlniri cu scriitorii în şcoli „încă din clasa a V-a”; la fel, în Germania sau în ţările nordice unde destui scriitori trăiesc şi din astfel de programe de lecturi/ conferinţe/ întâlniri. Lipsesc la noi şi „pepinierele de creatori”, echivalent al aşa-numitelor şcoli de creative writing americane. E drept, în America şcolirea într-ale scrisului începe mult mai devreme şi e independentă de profilurile pe care şi le vor alege mai târziu elevii, considerându-se că e nevoie ca toţi să stăpânească tehnici de redactare a unui text corect. Tot în Statele Unite, marile edituri vin să-şi caute viitorii autori în şcolile de creative writing, încă de când aceştia sunt masteranzi. În România lipseşte o asemenea tradiţie, persistând „viziunea romantică asupra problemei – scrisul se întâmplă atunci când vine inspiraţiunea” adăuga Mircea Vasilescu.

În România abia au început să apară astfel de programe în universităţile de Litere şi jurnalism, dar suntem abia la început şi birocraţia ne face, încă, multe probleme – Mircea Vasilescu a explicat că e practic imposibil să aduci să predea oameni din afara sistemului, oricât de specialişti, întrucât nu au gradele universitare necesare.

În privinţa tirajelor mici în care apar la noi volumele de debut (1000-1500 de exemplare), Denisa Comănescu a ţinut să precizeze că acestea au scăzut peste tot în lume, amintind exemplul Franţei, unde o carte care vinde 10.000 de exemplare e considerată bestseller.

E nevoie de edituri mari pentru publicare şi promovare

O altă problemă importantă este a editurilor la care apar debuturile, căci difuzarea este „o veşnică problemă”, multe dintre cele mai mici nu au acces în reţelele de librării, cărţile ajungând astfel foarte greu la cititori.

Tot Denisa Comănescu a amintit exemplul recentului Târg de carte de la Budapesta şi al promovării de care a beneficiat în cadrul acestuia „European First Novel Festival”, unde printre romancierii debutanţi invitaţi s-a aflat şi Adela Greceanu (Mireasa cu şosete roşii, Polirom, 2008) – poziţionarea în pavilionul central, lecturile zilnice, ca şi cele făcute afară, cu megafoane, pe scurt construirea ca „eveniment”.

Punctul pozitiv asupra căruia s-a căzut de acord? Concursurile de debut sunt bune pentru că mai dinamizează oamenii care altfel poate nu şi-ar face curaj şi e cu atât mai bine când sunt „arbitrate” de jurii compuse din critici redutabili şi neapărat diferiţi, căci „e inevitabil, orice editor greşeşte” şi poate rata un manuscris foarte bun – cum a amintit cineva din sală cazul debutului lui Răzvan Rădulescu, romanul Teodosie cel Mic.