Episodul XV: Bace Toghiere, finu’ şi gîşchile

Mîncare şi băutură. Am puchia trăi fară aşchia? Nicidăcum!

Zîcia cinieva că trupu’ omului îi ca ş-on motor. Motorului dacă-i dai oloi bun şi gaz dă calitachie, bistoş mere cum triabă. Aşe-i şi cu omu’. Mîncaria şi băutura dă calitachie îi sănătachie curată. Dacă nu-i aşe, îi bai. Amu, ar mai fi ceva dă zîs. În mulchie rînduri mîncăm şi bem păstă năcăghiere şi iară-i bai. Cumu-i dară binie? Aşe, ori aşe? Ş-atunci nie-ntrebăm, dîn zîsa lu’ ciala: mîncăm ca şi vieţuim, o vieţuim ca şi mîncăm? Care-i temelia şi care-i fudulia? Io zîc şi-l întrebăm pă bace Toghiere, doară ni-a lămuri iel cum stă treaba.

Cumpătaria şi zîua cei mai lungă

Ieram la uliţă, înt-o duminică, dîp-amniaza. Dă mîncat, ieram mîncaţ’ tăţ’ ş-amu nie hoghiniam pă lăviţ’. Noi pruncii beiam Aracolă rece. Cii bătrîni beiau bere dîn finjenie, adusăsăm noi dî la birt, în doauă chenţ’. – “Ce-i pă locu-ntîi, mîncaria, o’ băutura?” l-am întrebat noi pruncii, pă bace Toghiere.

Bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o arăghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o luat sărăriţa dî pă scaunu’ aşezat la-ndămînă, o pus sare pă baieru’ finjeniei, o luat doauă guri dă bere ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, la mîncare şi ai cumpătare şi la băutură şi ai măsură. Da’, dacă tăt m-aţ’ întrebat, v-aş întreba şi io pă voi ceva: care-i cei mai lungă zî dîn viaţa omului?” Am încercat noi pruncii şi ghicim răspunsu’, da’ n-am reuşit. Văzînd că nu şchim, bace Toghiere ni-o lămurit: – “Zîua cei mai lungă îi aceia în care-i lipseşchie omului mîncaria şi băutura. Şi dacă m-aţ’ făcut şi vorbăsc dă cumpătaria la mîncare şi băutură, nu poci face şi nu vă povestesc ceva cu tîlc. Ie fiţ’ atenţ’!

Finu’ şi cocoşu’

Înt-o bună zî, ajunsăi şi io nănaş. Amu’ nu asta iera problema. Baiu’ iera că finu-i aşe, mai bărnace şi nanî-ta Floriţă, muieria mia, cînd l-o văzut prima dată pă iel şi pă fina, nici n-o vrut ş-audă dă nănăşit. Greu am lămurit-o că-s oamini la locu’ lor şi că finu’ iera prechin cu minie dîn piaţ’, dî la Chişinieu, inghie vinghie cicernie. Ia nu şi nu, pînă i-am zîs că aşe-i creşchineşchie şi ai fini, care-s apoi ca pruncii tăi. O-nţăles dî la o vreme, da’ tăt nu s-o răbdat şi nu zîcă: – “Mă Toghiere! Niam dă niamu’ nost’ n-o avut prunci bărnaci, mă!” Pînă la urmă tăchie-or fost bunie, i-am cununat pă fini ş-am jucat la uspăţ, la Chişinieu.

Ce-i drept s-o cîntat mai mult “şchioapa”, da’ d-acelia danţuri cu bătăi la turiac, n-aţ’ mai văzut. Da’, şi muzîcanţîî ierau unu’ şi unu’: dî la noi, unu’ cu highieghia îi întrecia pă tăţ’, mare meşchier, Dumniezo şi-l ţîie; altu’, tăt dî la noi, băchia binie doba, în şpecial “pă contră”, da’ iera preceput şi la acordion, păcat că “s-o dus” dîntră noi pria iuchie, Dumniezo şi-l ierchie; dî la Ciumeghi, Jelia cu higieghia şi cu pruncii, am auzît că şi iel s-o stîns. Şi pă lîngă tăţ’, normal, Petre, vecinu’ nost, cu clănietu’ lui fermecat. La aşe uspăţ s-o ameritat şi fii. Nu la multă vreme dî la uspăţ, iacîtă-l, înt-o duminică aşe pî la ‘mniază, pă finu’ că s-o bagat la noi, pă uşia dî la ocol. Iel – “Bună zîua, nănaşule!” Io – „Bună zîua, finule! Ce vînturi chie aduce pî la noi, doară nu-i ceva bai?” l-am întrebat. – „Nu-i nici on bai, am o comandă dă cicernie, dî la unu’ dîn sat, d-aci, ş-am vinit şi vă văd. Da’ n-am vinit la ‘mnieta cu brînca goală”, o zîs iel, în vreme ce scochia ceva dînt-o straiţă. Ce creghieţ’ că m-o adus? On cocoş dă tablă şi-l pun pă vîrfu’ căşii. Numa’ aşe s-a-nvîrchi, dîpă cum a bachie vîntu’: vîj, vîj, vîj! Cinie-a fi ca minie, cu cocoş pă casă, m-am gînghit io?

Finu’ şi cumpătarea

Şi iac-aşe, cu mare bucurie, îl pofchirăm pă finu’ la masă. La-nceput o pus nanî-ta Floriţă, muieraia mia, pă masă o oală cu zăr. No, omu’ ostănit dă drum, tria’ şi să răcoriască oliacă. Numa’ că finu bghietu’ , n-am numărat io, da’, ş-o pus cam dă patru ori în blid ş-o mîncat zăru’ cu pită. No, şi-i fie dă binie! Io numa’ beiam vin, că noi mîncasăm d-amniază. Apoi, o ivit nanî-ta Floriţă pă masă iaga cu răchie dă prunie. Tăt aşe, n-am numărat, da’ cred c-o băut finu’ vo şepchie, opt păhare. No, şi-i fie dă binie! La scurt timp, o vinit zama dă făţan (primisăm doi făţani dî la on niepot, tăt Toghiere îl chiamă, v-am spus io că-i loveşchie în zbor c-o bîtă cu mocioacă). –“Eh, aşe da!”, o zîs finu’ şi ş-o băgat cam doauă blighie dă zamă cu tăiţăi. În acel moment nanî-ta Floriţă o dat drumu’ la picap, no, ca o nănaşe primitoare. Atunci şi vez’ jocuri.

Io, în aducere aminchie dă uspăţ, iuchie am trimăs dî pă Petre, cu clăniet cu tăt. Ce mai, nu picau rău cîchieva doinie tînguichie. Întră timp, or apărut friptaniile cu pireii dă croampe şi sosu’ dă părădăici. O mîncat bghietu’ fin o aripă dă făţan, da’, dă carnia friptă dă purcel nu s-o atins. Vă daţ’ voi sama cum s-o blociorit, la iel în foale, răchia-n zăr amestecat cu zamă. Stăchia şi pomniască. Ce şi mai vorbăsc dă plăcinta coardă cu mac, cu nuci şi cu brînză. Ar fi mîncată finu’, da’ puchia numa’ dîn ochi. Dă jucat, nu mai puchia, cu greu o mai şi cîntat înt-on tîrzîu mămăliga brînzali, tai, tai, dagada, tai, ta, ta / socardelo barbali tai, ta, ta, ta.

Vin strîgoaile

Şi iac-aşe, petrecurăm cu finu’ şi cu vecinu’ Petre clănietistu’ pînă sara. Amu, tăchie să puchiau încheia cu binie. Da’ doară nu creghieţ’ că s-o-ntîmplat aşe? Cam pă cînd să-nvăluia zîua cu noapchia, numa’ am auzît nişchie jghierături şi ţîvlituri în uliţă, dă cît p-aci şi-nghiţască Petre muşchiucu’ dî la clăniet, dîn spărietură. În uliţă, muierile strîgau cît le ţîniau gurile: -“Măăă! Săriţ’ că nie mîncă strîgoaile, măăă!” Ce iera dă fapt? Dî cîtă gropoaie viniau aşe, mereuaş, cîtă noi, vo cinspece gîşchie fără penie şi niegre. Binie binie, gîşchie niegre am mai văzut noi, da’ dî ce viniau aşe crăcichie şi cu capu-nt-o parchie, asta nu-nţălejam.

Cam cînd or fost la vo cincizăci dă metări dă noi, or început şi strîje, da’ aşe cumva răguşit, că nuş’ care o zîs aşe încet, ca şi nu-l audă gîşchile: -“Mă, aşchia-s strîgoaie, n-auzîţ’ cum strîgă? Ga, Ga, Gaaata sînchieţ’! Ga, Ga, Gaaata sînchieţ’! No, asta li-o-ntrecut pă tăchie. Dîn doauă mişcări, finu’ o fost în vîtfu’ căşii mele. Io iuchie am fujit dîpă cocoşu’ dă tablă, c-am crezut că vria şi-l fixeză pă hăizaş. Nici astîz nu şchiu dî ce tremura aşe dă tare, aculu sus pă casă, că doară nu să suia dă primaş’ dată. La uliţă, pustuşag. Tăţ’ ierau băgaţ pîn ocoale, să uitau păstă căputuri, cîtă gîşchie. Pîn căşi, muierile să uitau pîn obloace, pruncii plînjeu pă su’ paturi. Marhăle jghierau pîn grajduri, porcii guiţau că gînghieşchi că-i jugănia cinieva şi cînii băunau în lanţuri. Atunci nuş’ cari-o strîgat: -“Daţ’ drumu’ la cîni, măăă! Că nie mîncăăă!” Noi bărbaţîî, tăţ’ cu furcile-n brînci, ieram pregăchiţ ş-atacăm. Să lăsasă şi aşe cumva o niegură. Comanda iera la minie. Tăţ’ aşchieptau momentu’ atacului.

Am crepeţît uşor uşia dî la ocol. Strîgoaile s-apropieu. Am ieşit în uliţă ş-am ordonat scurt: -“La atac, vecinii mnei!” S-o umplut uliţa dă larmă. D-abghia s-o putut face auzît glasu’ unei vecinie, dî pă ceilaltă uliţă, care o strîgat dă i s-or umflat vînile dî la grumaz: -“Măăă! Nu le omorîţ’ că-s găşchile mele, măăă!” Amu, noroc că n-am omorît bghiechile gîşchie, că nici voarbă dă strîgoaie. Dă fapt ce s-o-ntîmplat? Ie fiţ’ atenţ’!

Ciupelitu’ gîşchilor şi finalu’

Muierea, bghiata, n-avînd ce face, dîpă ci-o luat în vo doauă rînduri vişinata dî pă vişinie, ce s-o gînghit, ş-aşe nu mai ieste smagă-n iele, hai şi le ţîp la gunoi. Şi iac-aşe or ajuns vişinile îmbibachie-n răchie, drept în guşia gîşchilor. Da’, nu că nu le-ar fi plăcut gîşchilor vişinile, numa’ că-n scurtă vreme ş-or făcut efectu’ – gîşchile or intrat în comă d-aceia, alcoolică, cum ar zîce domnii, aghică s-or îmbătat mangă, cum ar zîce finu’ mnio. Văzîndu-le lachie, bghiata muiere crezînd c-o dat boala-n iele, n-o mai zîs la nimia nimic, li-o ciupelit pîn’ la pchiele şi cînd s-o-ntuniecat, li-o dus c-on căruţ şi li-o ţîpat în gropoaile dîn marjinia satului. Asta s-o-ntîmplat sîmbăta. Pînă diminiaţa, gîşchile s-or trezît.

Duminică zîua s-or mai preumblat ce s-or mai preumblat pă apa dîn gropoaie, da’ şchiţ’ cum îi, a doaua zî dîpă-o beţîie, chie loveşchie foamia. Şi iac-aşe, cîtă-n sară or vinit bghiechile gîşchie cîtă casă, zăbunichie dă cap, flămînghie şi tăchie mătăcălichie dă smorcila dî la gropoaie. Aşchia ierau strîgoaile cu cari-am vrut şi nie luptăm noi. Da’, binie că s-or gătat cu binie tăchie: muierile or ieşit curajoasă-n uliţă; pruncii cii mici s-or oprit dîn plîns; oaminii ş-or aşezat la loc furcile ş-apoi or mai băgat on rînd dă mîncare marhălor, dîpă care or ieşit în uliţă si s-or cinstit cu o iagă dă răchie, dă bucurie c-or scăpat dă strîgoaie. Io am ţînut-o pă vin că, no, nu-i binie şi-nvălui băuturile, iar finu’, dacă tăt iera în “uîrfu” căşii, o montat cocoşu’ dă tablă. La plecare l-am întrebat: – “No, finule, ce-ai şi-i spui la fina, cum ţ-o plăcut la noi?” La care finu’ m-o zîs-o: – „Nănaşule dragă mîncările or fost bunie / da’ n-o avut cinie le punie / că mai întîi m-am zăruit / şi apoi m-am purcelit. Mai binie iera şieşi”. Da, drajii mnei, şpilu’ nu-i că, cial’ mai bun fel dă mîncare şi fie servit mai întîi, ci dîn zîsa lu’ unu’: cinie mîncă puţîn dîn fiecare, mîncă mai mult, şi-i pică mai binie, aş adăuga io. Da’, dacă tăt vini voarba dă plăcintă în sara asta, Floriţă, ie zî-nie răpţăta cu plăcinta coardă!

Răpţătă

Nană Floriţă muiere vrenică şi precepută-n cele ale bucătăriei, cu glasu’ blînd ni-o zîs dîpă cum urmiază: -“Apăi, drajii mnei, păntru o coardă dă plăcintă, pui dîpă cum urmiază: on pumn dă fănină; on ou; drojghie dă 50 bani; o finjauă dă lapchie şi oliac’ dă sare. Ca şi-ţ’ iasă tri corz dă plăcintă (că atîchia intră p-o tipsie) pui dă tri ori ce ţ-am spus mai sus. Frămînţ’ compozîţîia şi leşi la dospit cam jumătat’ dă cias. Apoi închinz’ aluatu’ pă masă, cam cît şi-nchiapă în tipsie. Dasupra pui macu-nvăluit cu mniere, rulezi, si pui în tipsie, tăt cîtă tri corz’ ş-apoi pui la copt în doba dî la aragaz.

Dacă stai la ţară, ca noi, mai binie coace plăcinta în cuptoru’ dă pită, că ieşe mai bună. Arz’ cuptoru’ cu tulei uscaţ’ (frunzîle şi fie mîncachie dă vacă) cam tri sfîrtaie dă cias, apoi să împrăşchie jaru’ pă vatră. Apoi traji jaru’ cîtă gura cuptoriului, cu drîglu. Pui on floştomoc dă lînă pă o lopată cu coadă lungă pă cari-o baji apoi în cuptori. Dacă nu să arghie lîna, baji tipsiile, cu aceiaşi lopată, în cuptori şi le aşez’ pă vatră, inghie tria’ şi să hoghiniască cam tri sfîrtaie dă cias. Şi nu uiţ’ şi-nfunz’ cuptoriu cu alitău’! Bagă dă samă! Jaru’ rămînie dîncoaci dă alitău. Scoţ’ apoi plăcinta dîn cuptori şi o-mborz’ pă o masă dă lemn ş-o acuperi c-on dos, pînă să răceşchie. În loc dă mac poţ’ punie: brînză, mere ori nuci.