Poveşchile lu’ Bace Toghiere
Episodul XIV: Bace Toghiere şi mortu’
Nie naşchem, copilărim, nie şcolim şi nie trăim tînăreţa. Pă vremuri pă ficiori nie duciau cătanie, iar fechile nie aşchieptau acasă. Dîpă ce viniam dîn cătănie începiau uspeţîle. Apoi aduciam pă lume prunci, pă care-i creşchiam mari, lucrînd dîn greu. Pruncii preluau dî la noi ştăfeta, pă cari-o duciau mai dăparchie, cinie şchie oare inghie? Înt-on tîrzîu vin niepoţîî, da nu sînguri, ci împreună cu bătrînieţîle. Şi iac-aşe am zîce că tăchie-s bunie. Numa’ că nu puchiem vorbi numa’ dă viaţă. La capăt, vrem nu vrem, ni-aşchiaptă muieria ‘ceia niagră, cu coasa. Da’, nu că are nievoie dă ajutoru’ nost’ la coasă, ci că pă noi vria şi nie cosască. Şi dacă lucrurile aşe stau, ce nie rămînie dă făcut? Iaca ce! Şi nie trăim viaţa! Da, da’ nu oricum, ci cu creghinţa în Dumniezo şi în pace cu tăţ’ dî pă lîngă noi. Ş-atunci ni-a fi binie. A rămînie dîpă noi numa’ voarbe bunie. Amin!
Visu’ cu mortu’
Cam aşe fel dă gînduri îi trec omului pîn minchie cînd mere la ‘mormîntare. Şi-i fi trecut şi lu’ bace Toghiere gîndurile aşchia pîn cap, cînd o mărs cu Mitru la ‘mormîntarea lu’ Ioania – on fost vecin mutat dî la noi la fată, în Arad? Noi nu şchiam, d-aceia, a doaua sară pă lăviţ’ la uliţă, l-am întrebat: -“Bace Toghiere, cu ce gînduri mere omu’ la ‘mormîntare?” Bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o luat clopu’ dî pă cap, l-o aşezat uşor pă jenunţ’ ş-o făcut cruce ş-o zîs: -Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, tăt învăţăm cît trăim / da năînvăţaţ’ murim. Nu numa’ pă drum cîtă Arad m-am gînghit la moarchie.
N-am avut haznă dă somn linişchit nici noapchia dîn ‘nenchia plecării, că m-am visat cu mortu’. Fiţ’ atenţ’ la vis! Să făcia că viniam noapchia dî la birt. Afară iera frig şi ploia. Iera on întunieric, că-ţ’ băgai jejichile-n ochi şi nu-ţ’dăghiai sama ce faci. Dîn ‘nenchia mia, vinia on mormăit. Cînd culu, unu’ iera picat înt-on gropoi săpat dă unii ci-or băgat stîlpi dă telegraf. Io-ntrebam:-“Bă, care ieşchi?” Iel, nu zîcia nimic, numa’ cînta: -“Îîîn veeeci pomiiinireaaa luuui…” Dî la o vreme, am început şi-l trag afară dîn gropoi. Io-l trăjiam, iel cînta. Greu l-am scos, c-avia pă iel o bituşe tare gria, cum l-o ploiat. Dîpă ce l-am scos am văzut că iera Ioania, vecinu nost’. Tătă noapchi-am umblat cu iel ca şi-l duc acasă, da’ n-am dat dă ia nicicum, pînă-nt-on tîrzîu, cînd ni-am apropiat dă morminţ’. Acoalia ni-am dăspărţît, dîpă ce mi-o mulţămit că l-am dus acasă. Io, m-am dus apoi cîtă casa mia, tăt cîntînd. Gria noapchie o fost, dă altfel m-o şi-ntrebat diminiaţa nanî-ta Floriţă, muieria mea, că dî ci-am cîntat pîn somn cîntări dă-ngropăciunie.
Omu’ cu hanie albe şi Ovidiu
Da’, şi nu nie luăm cu voarba, că am şi vă povestesc mai dăparchie ce s-o mai întîmplat. Aşe cum v-am spus asară, ajunsărăm la Gara Ielectrică. D-acoalia, nie băgarăm înt-o magazînă pă care scria mare POMPE FUNEBRE. Mitru, corios, m-o şi-ntrebat – “Mă, Doamni-apără, doară nu vrei şi cumpărăm ceva pompă şi-l înfoiem, că tăt nu mai învie Ioania?” Amu, pompă n-am cumpărat ci o cunună şi-am rugat-o pă muieria ce ni-o vîndut-o şi scrie cu litere mari pă flamuri: Noi dîn zî în zî murim / Şi nie pchierghiem în viaţă / Ca musca nie amăjim / Şi nie ‘niecăm în dulciaţă. Adio, mă Ioanie! Ia scria, noi plînjam şi cîntam. Faină cîntare. Nu? D-acoalia, am purtat cununa cu noi pîn tăt oraşu’, dîpă cum urmiază: pîn’ piaţ’, pî la vo doauă magazînie dă ferărie şi pî la vo tri grăghini dă vară. Înt-on tîrzîu am ajuns dîn nou la Gara Ielectrică, dă inghie ni-am suit înt-on tracalici (c-aşe l-am auzît pă unu’ că zîcia în staţie, cîtă trămvai) şi duşi am fost cîtă Micălaca. Amu, în trămvai n-o fost năloagă. Nu ierau mai mulţ’ dă vo şepchie opt persoanie.
Iera gata şi nu nie scoborîm la staţia noastă, că nie uitam la unu’ ce făcia. Iaca ce! Îmbrăcat în hanie albe, tăchie prăfuichie, unu’ să hoghinia pă trepchile trămvaiului. Janta o ţîpasă mai înculu si-n brînca stîngă ţînia o iagă tri sferturi plină. Dîn cînd în cînd să băchia cu pumnu’ drept în pchiept, dîpă care întreba:-“Cine-i?” Apoi, tăt iel, da’ cu voce mai subţîră, răspungia:-„Ovidiiiu”. Şi iară cu voce normală: -“Intrăăă”. Dîpă care ducia iaga la gură şi dă şi bia. Ş-apoi iară o lua dî la capăt. Năcăjit trea’ şi fi fost omu’ ciala. Nici în zîua dă astîz’ nu şchiu ci-o fi avut. S-o fi sfăghit cu Ovidiu, pruncu’ lui, ori, dîn zîsa lu Mitru (care avia niamuri la făbrica dă spirt şi drojghie) aşe să chiema băutura ci-o beia dîn iagă? Cu greu ni-am scoborît dîn trămvai. Cît p-aci şi nie prindă flamurile dî la cunună întră uşi.
Minunia minunilor , o-nviet Ioania!
Dîn staţîie, în tri mişcări, am ajuns la domiţiliu’ mortului. Ni-am suit la etaju’ tri, am ţîngălit la uşe ş-am aşchieptat. Cam mult. Dî la o vreme ni-o dăşchis muierea lu’ Ioania. Cum ni-o văzut, dă-i la văitături. Noi nie stăpîniam, da’ cu greu. În camera cei mare, Ioania, în copîrşeu îmbrăcat în hanie niegre, cu clopu’ cial nou lîngă cap, şighia. Ai lui, tăţ’ în hanie niegre, plînjiau. Io cu Mitru, cum ni-am băgat, am salutat pă Ioania cu mai vechia noastă parolă: Hai noroc şi pită unsă! Ar fi vrută iel bghietu’ şi nie poată răspunghie. Apoi, on chiparăş ni-o făcut zăci dă chipuri cu mortu’, cu familia lui şi cu cununa. Tăchie or fost bunie pînă-n momentu’ în care m-am aplecat păstă mort, ca şi-i bag în copîrşeu on sfîrtai dă răchie, c-aşe i-am promis c-oi face dacă a muri înenchia mia.
Mă, oamini buni! Ce creghieţ’ că s-o-ntîmplat? Num-am văzut că Ioania o dăşchis on ochi şi m-o tras dăn iel. Oăi! M-am scărpănat în cap, pîn clop, da’ n-am zîs nimic. M-am uitat mai atent – mişca boconcii. Iară n-am zîs nimic. Mă, da’ cînd am văzut că sîsîie dă tri ori: sî, sî, sî, am strîgat: -“Mă! Aci-i baiu’ cît casa!” N-am apucat şi continui, că m-am trezît că sere mortu’ pă minie şi-ncepe şi mă-nbrăţişeză. Dîn doauă mişcări, Mitru o ieşit pă balcon. Io avînd cum v-am mai spus corajie, l-am învîrchit pă Ioania păstă cap, am dat cu iel dă parchiet, m-am pus jenunchiu’ drept pă pchieptu’ lui ş-am strîgat: -“Aduceţ’ ceva şi-l legăm ca şi nu schepe!”
Triaba arenjată
Cînd m-am uitat mai binie, tăţ’ rîghiau în hohochie, d-împreună cu mortu’. Tătă triaba o fost arenjată. Tăţ’ şchiau, numa’ noi şi chiparăşu’ nu. Chiparăşu’ cînd o văzut ce să-ntîmplă, o băgat vitezîie pă scări. Amu, că şi-o hăbucit sculile n-ar fi fost aşe mare bai, da’ ş-o rupt săracu’ ş-on picior. Pînă la urmă tăchi-or fost bunie: pă Mitru l-am recuperat dî la vecinii dî la etaju’ doi, să scoborîsă pă balcoanie; pă chiparăş l-o dus jinierile lu Ioania la spital; doi vecini or scoborît copîrşeu’ şi l-or dat ‘năpoi, la ciia dî la care l-or împrumutat; vecinile or apărut cu mîncările şi băuturile şi iac-aşe o-nceput pomana. Ioania numa’ beia şi rîghia. Vez’ ce-nsamnă uitaria? Atunci ni-am adus noi aminchie că ni-o promis Ioania, pă vremuri, că ni-a face iel figura înt-o bună zî. I-o reuşit. Da’ n-o fost numa’ asta, că ni-o spus la plecare: -“Mă! am dă tăchie: sînătachie, familie, penzie bună, niepoţ’. Asta m-o fost dorinţa – şi văd cum oi fi-n copîrşeu. Şi cum m-o fost tare dor dă voi, v-am chiemat. Nu fiţ’ supăraţ’, mă!” Nici voarbă dă supărare. Ni-am luat rămas bun dî la Ioania şi dî la familia lui şi duşi am fost. Da, nu înenchie d-a cînta, pă casa scărilor cu tăţ’ vecinii, aşe dă dăspărţanie, cîchieva cîntări cum ar fi: Aş vria iar anii tînăreţîî; Bătrînieţă hainie grele ş-am încheiat cu cîntaria lui preferată, Ciobănaş cu tri suchie dă oi (c-o avut oi în tînăreţă).
Şoferu’ cu Buciaga şi familia bărnace
La Gara Ielectrică am stat la ocazîie şi mare noroc am avut, c-o vinit cu Buciaga şoferu’ ciapeului, cu muieria. Fusăsără la Arad în interes dă servici, da’ mai mult personal. Pă minie m-or luat în căbină şi pă Mitru sus, în benă. Măşina iera curată şi-ntreţinută binie. Şoferu’ îmbrăcat curat, cu hălat vînăt păstă hanie şi pă cap cu bască niagră, cu ţuţur scurt. Muieria şoferului iera părfumată cu iesenţă rusască, dă trandafiri. Ce mai, ţi-era mai mare dragu’ şi călătoreşchi aşe. Tăchie-or fost bunie pînă am întors capu’ cîtă benă. Cînd m-am uitat pîn oblocuţu’ dî cîtă ‘năpoi, num-am văzut că Mitru şighia lîngă on copîrşeu. Oai, că tăt m-am zbîrlit. Iară copîrşeu? Noroc că iera gol, îl cumpărasă şoferu’ păntr-on unchi bătrîn, mort, dî la noi. Pî la Zimand o-nceput o ploaie cu bulbuci. Buciaga n-avia coviltir, aşe că Mitru ce şi facă, s-o băgat în copîrşeu ş-o tras capacu’ într-atîta cît şi poată răsufla. Cum, năcum, la on moment dat tăţ’, ‘n-afară dă şofer, durmiam. Ni-am trezît pî la Nădab, cînd o luat şoferu’ la ocazîie o familie numeroasă dă bărnaci: oamini cu cloape mari şi niegre, muieri cu rochii mulchie şi colorachie şi prunci mici şi graşi. Vreiau ş-ajungă înt-on sat dîngă noi, la ceva niamuri. Zîc vreiau, păntru că n-or mai ajuns. Ar fi ajuns dacă nu s-ar fi trezît Mitru, cum am ieşit dîn Chişinieu.
Dă fapt ce s-ontîmplat? Fiţ’ atenţ’. Sus în benă, înt-on capăt, iera copîrşeu’ şi-n cialalalt, familia bărnace. Să uitau cu groază, nu zîciau nimic. A fi cinieva, o n-a fi-n copîrşeu? Întră timp, Mitru trezîndu-să, o-mpins uşor capacu’ dî la copîrşeu ş-o scos jejichile dî la o brîncă afară, ca şi afle dacă mai ploaie, o’ ba. Mă, oamini buni! Cînd s-or auzît nişchie jghierături dîn benă, aşe ni-am spăriet că muierea şoferului jumătat’ dă cias o sughiţat întruna. Ni-am uitat în spachie şi ce şi vez’? Zburau dîn benă bărnacii cu mic cu mare. Noroc că Buciaga nu pringhie viteză aşe dă mare. Muierile cu pruncii în braţă or scăpat mai uşor, că li s-or dăschis rochiile ca paraşuchile. N-am mai oprit. Am ajuns cîtă-n sară acasă. Cînd li-am povestit la a noşchi că Ioania nu-i mort, tăţ’ s-or busumflat. Ratasără ocazîia dă a vighia Aradu’. Baiu’ iera că am vinit şi cu brînca goală, nu tu colac, nu răchie. Asta-i, ce şi faci? Poachie-om pringhie ‘mormîntarea cia aghivărată. Cinie mai şchi?
Răpţăta lu’ nană Floriţă
Şi-amu, dacă vini voarba dă băutură, vă-ntreb io: cules-aţ’ vişinile păntru vişinată? Dacă nu, grăbiţî-vă, că iaca nanî-ta Floriţă vă dă răpţăta. Zîi, Floriţă! Nană Floriţă, muiere vrenică şi precepută-n cele ale bucătăriei, cu glasu’ blînd, ni-o zîs dîpă cum urmiază: -“Apăi, drajii mnei, iei o scară dublă, o aşez’ binie lîngă vişin şi chie sui pă ia. Culeji vişinile cele mai coapchie păntru vişinată. Dîn tura următoare îi culeje păntru plăcintă. Chie dai jos şi aleji vişinile şi le speli înt-on văling. Le pui în borcanie mari, dă cinci o zece litre în straturi: unu’ vişinie, unu’ mniere şi tăt aşe. Le leşi în borcanie pînă să topeşchie mnería, apoi adauji răchie dă prunie, fiartă dă doauă ori. Voi care staţ’ la oraş puchieţ’ punie alcool dublu răfinat. Dîpă cîchieva zîle să strecură şi să punie-n dimijenie. Să bia rece, dîn podrum. Şi vă fie dă binie! Şi dacă v-o plăcut, nu uitaţ’ voarba lu’ baci-to Toghiere : viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”
(Va urma)
Dicţionar: duleu – drum printre holde; uspeţîle – nunţile; haznă – tihnă; bituşe – şubă; înfoiem – umflăm; năloagă – aglomeraţie; ţîngălit – sunat; copîrşeu – sicriu; chiparăş – fotograf; hăbucit – sfărâmat; benă – parte a autocamionului unde se încarcă materialele; valing – vas din tablă smălţuită; mniere – zahăr; podrum – pivniţă.a