Episodul IX: Bace Toghiere la mare

În mulchie rînduri viaţa omului îi presărată cu năcazuri şi baiuri mari. Dîn cînd în cînd vinie şi binile, ş-atunci parc-am vria şi-l ţîniem la noi şi şi nu-i mai dăm drumu’ niciodată.

Nie vinie şi strîgăm: vinie binile ca albinile. Da iel nu zăbăveşchie mult la om, să duce. Dă şchiut d-inghie vinie, tătdauna am şchiut, da inghie mere, nu şchiu. Poachie la altu’ mai vrenic dă iel. Cîchi-odată crezînd că numa’ noauă ni să cuvinie, nici nu-l băgăm în samă, nie trezîm tîrzîu dă tăt că nu-i mai. Baiu-i că nu-l mai puchiem ajunje dîn urmă, poachie numa cu gîndu’. Ş-aşe trec anii şi-mbătrînim. Da’, mă gînghiesc io, dac-avem dă ce nie aduce aminchie cu drag, însamnă că n-am trăit d-ajaba ş-am trecut şi pîn binie. Şi cum binile aduce bucurie omului, dî ce şi-l ţîie numa’ păntru iel? Las’ şi-l afle şi alţîî şi şi să bucure şi ei. Cam aşe cred io, amu dîp-atîţa ani, că să gînghia şi bace Toghiere cînd ni-e povestia păţăniile şi rele da’ şi bunie, pîn cari-o trecut. Numa’ vez’ că o-ntîmplare minunată n-o poţ’ cupringhie-n doauă tri voarbe. Ai nievoie dă răbdare şi vreme. Şi cum pă vremuri, cînd ieram noi prunci zîua iera lungă, nu ca amu, d-abghia aşchieptam şi vie sara ca şi ni-adunăm pă laviţă la uliţă şi-l ascultăm pă bace Toghiere. Şi-aşe, cu răbdare, ieram numa’ ochi şi urechi.

Chişinieu Criş – Arad

-“Bace Toghiere, o zăs unu’ dîntră noi, pîn’ la urmă cum ai ajuns la mare?” Bace Toghiere, după ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o spăriat cu brînca on nor dă ţînţari ce bîzîieu roată dî pă clopu’ lui ş-o zîs: -“Apăi drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, Mitrule, ie apringhie tu o ţîgare dîntr-aceia dă care şchim noi, că tăt ni-e rup ţînţarii”. Bace Mitru s-o conformat, ţînţarii or roit-o şi bace Toghiere o putut continua. -“Dîpă cum v-am spus c-o sară-n nenchie, io cu colegu’ dîn război, Miculaie fruntaşu’, ni-am pregăchit şi merem la Constanţa, la fostu’ nost’ comăndant şi priechin domnu’ locotinent Caramfiloiu.

Aşe că, la drum! La Chişinieu în gară, în sala dă aşchieptare ierau cam vo doauăzăcişicinci dă persoanie. Tăţ’ durmeu. Şefu’ gării şi impiegatu’ jucau cărţ’ înt-on birou şi rîghieu uitîndu-să pînt-on obloc cîtă ciia cum durmeu. N-am înţăles dî ce, da’ m-am dat sama cînd ni-am suit în tren. Întră cii ce durmeu iera şi colegu’ mnio Miculaie fruntaşu’ lunjit p-o laviţă, cu brînca stîngă slăbozîtă-n jos, ţînia dă toarchia dî la o dimijană dă zece litre. Băsamă şi nu i-o fure cineva. I-am lăsat pă tăţ’şi doarmă. Nu i-am trezît. Dîpă jumătat’ dă cias s-o auzît on fluierat prelung, sămn că vinie motoru’. Tătă lumia o zburat în picioare, colegu’ m-o ţucat dă bucurie c-am ajuns la timp, bilechile ierau luachie dă iel aşe că am smuls bagajile şi ni-am suit în motor. Io am dăşchis on obloc şi zbîrlonţat înafară mă uitam cum îşi lua Miculaie fruntaşu’ rămas bun. N-am înţăles dî ce numa’ noi ni-am suit în tren pînă cînd or început şi strîje cii dă jos; -“unchiule şi ni-aduci scoici!”; -“bace adă o dimijană dă apă sărată!”; -“vecinie şi nu uiţ’ dă hămoacă măăă…!” Şi duşi am fost. Numa’ că io m-am gînghit – vez’ ce-nsamnă şi-i ai p-ai tăi lîngă chinie? Dă cu sară or vinit cu colegu-n gară şi-l petreacă.

În gara dîn Arad –

Pîn’ la Arad o trecut vremia uşor asta păntru că-n motor iera plin dă navetişchi: care jucau cărţ’, care duhăniau, alţîî şi jucau cărţ’ şi duhăniau. Binie că nu ni-am pchierdut unu’ dă altu’ pîn fumu’ ciala. Chiară dîrt’ asta am stabilit cu colegu’ o parolă ş-anume: dacă ni-om pchierghie pîn tren, io oi strîga – seri în sus ca pipirigu’; iar iel şi-m’ răspundă: – vii în jos ca… (c-aşe dăscîntam noi cînd jucam la highieghie). În Arad am ajuns la timp on acţelerat care d-acoalia s-o format. Numa’ binie ni-am suit în iel în triaj, ca şi puchiem durmi oliacă. Nu ni-o derenjat nimia, numa’ muierile ce măturau pîn tren şi unu’ ce băchia c-on clopaci în roţîle trenului. Oricum, faină meserie. Cînd ni-am trezît, iera trenu’ tras la linia întîia. Da’, pă peron ce creghieţ’ că iera?” -„Ce puchia şi fie? Oamini” – am zîs noi pruncii. -„Suchie dă oamini şi muieri – o zîs bace Toghiere. Năloagă, gălăjie. Tăt mai mulţ’ intrau pă peron, unii mai tînări pă dîpă cap cu fechie care plînjeu. Dîpă ei viniau alţîî mai bătrîni: care cu cufere-n brînci; care cu dimijenie; care cu ţecăre înfoiechie…Pîntră ei, muzicanţ’ care cîntau dă dăspărţanie. Muierile să ceunau. Alţ’ bărbaţ’, cu ieji dăstupachie închinau strîgînd ceva, da nu să-nţălejia nimic. La on moment s-or băgat unii în gară cu fanfară şi cor. Acia nu beiau, numa’ cîntau mîndru. Benzi păstă benzi.

Cum să opriau unii, începeu alţîî. Dînt-odată s-o auzît păstă tăchie muzicile on glas puchiernic: -“Măăă! Făceţ’ loc!” – strîga unu’ ci-o intrat pă peron călare. Fain cal avia. Dîpă iel tri oamini dăghiau da dura on butoi dă lemn, cam cu tri suchie dă litre dă vin, hotărîţ’ şi-l siue-n tren. -“Mă!, o zîs colegu’ cîtă minie, aşe pomană n-am văzut dă cînd mi-s”. C-aşia am crezut noi că-i pomană, pînă s-o auzît în ceva tolceră acăţachie pă nişchie rughie înalchie, o voce ci-o zîs: “-Iubiţ’ tînări. Noi conduceria gării Arad, vă urăm armată uşoară. Hai liberare!” Dîpă care boactăru’ o suflat dă tri ori prelung înt-o fluierişcă, locomotiva o băunat şi ia dă tri ori şi duşi am fost! În gară or rămas: cii draji, şefu’ gări şi butoiu’ aciala mare, tri sferturi gol. N-o-ncheput pă uşia trenului şi nici pîn obloace, dîrt-aceia or golit vin dîn iel care cum or apucat: unii-n ieji, alţîî-n păhare, chenţ’…şi li-or dat tînărilor dă drum. No, şi nu le fie sechie.

Arad – Bucureşchi – Constanţa

În tren ieram numa’ cîţva călători, suchie dă tînări şi-ntră ei muzicanţîî. N-am băut atîta vin, io şi colegu’, dă cînd purtam cloape. Dă mîncare ce şi mai zîc, tăt ce-ai vrut, c-aveu bghieţî tînări d-acas’ tăt cei mai bun.Vrut-am, n-am vrut, o trăbuit şi mîncăm şi bem şi şi cîntăm cu ei. Şi iac-aşe o ţînurăm pîn’ la Bucureşchi. În fiecare gară alchie benz’, alchie cîntări, alţ’ tînări. Da’, pă cum ni-e dăpărtam dă zona noastă, tăt mai subţîre cîntau oaminii. Şi astîz’ mă-ntreb dî ce. Băsamă beiau oauă crughie. În Bucureşchi ni-am dat jos dîn tren ostăniţ’ d-atîta mîncare, băutură şi cîntat. Trăbuia şi-nşchimbăm trenu’. Numa’ binie avia şi ni-e pice hoghina pînă-n Constanţa.

Mă oamini buni! Nu ni-am suit binie-n trenu’ dă Constanţa, c-am auzît altă gălăjie, alchie cîntări. Cînd ni-am uitat pă obloacile trenului ce şi vez’?, vinia altă grămădaie dă oamini. Unu’ înenchie la ciilalţ’, în hanie albe, cu capelă albă pă cap, dăghia tonu’ la cînchiec: -“Opreşchie Naie vaporu’/ Opreşchie că mă scufund, doi, tri şiii!” Şi iac-aşe începură şi cînchie tăţ’, mărgînd”.  -“Vai dă minie, o zîs colegu’, n-am scăpat. Aişchia cred că să suie cu noi în tren”. “Aşe s-o şi-ntîmplat. Ni-am petrecut şi cu ei pînă-n Constanţa numa-n cîntări, vinuri şi mîncări. Da’ o năloagă ci-o fost dă data asta, d-o trăbuit şi aplicăm dă vo tri ori stratejia cu strîgătura, ca şi nie aflăm. Cu greu am ajuns în Constanţa. În gară ni-o aşchieptat domnu’ locotinent Caramfiloiu cu pruncu’ lui, mare şef p-inghieva, c-avia măşină la scară. Prima dată ni-am sălutat milităreşchie. Apoi am dat raportu’, care cum ni-e aflăm. Ni-am îmbrăţişet cu bucurie, am pus cuferile-n măşină şi duşi am fost. Dimijenile li-am luat cu noi în măşină. Şchiţ’ voi dî ce. Pă drum vorbiam, da’ mai mult ni-e uitam pă obloace. Fain’ oraş, ca la Arad, căşi păstă căşi şi păstă iele alchie căşi. Oamini buni! Da ce sărat iera aieru’, că chie lua foamia tăt dîn cias în cias”. -„Băi leat aici nie cantonăm!” – o zîs domnu’ locotinent cîtă noi, dîpă ce s-o oprit măşina şi ni-am scoborît.

Căntonamentu’

Ni-am suit apoi pă nişchie trepchie şi dîp-on coridor ni-am băgat ca înt-o afumătoare, ei zîceu cîtă ie lift. Apoi cu on fel dă ladă dă dus purceii la piaţ’ ni-am suit pîn’ la al şepchilia ietaj. Nici în zîua dă astîz’ nu şchiu sigur dacă ni-e trăjeu unii cu poivanile în sus ori aviau ceva motoară pă casă. Apoi alt coridor s-o ivit. Dîn iel ni-am băgat în casă, am dăspachetat, ni-am spălat înt-o ciupă dîn porţolan, mare şi vînătă, cu apă caldă ce puşchica dîn părechie. Oai, că iera cît p-aci şi ni-e opărim cu apa, aşe caldă iera. Mai greu o fost pîn-am reglat-o. Ni-am ras înt-o cocotoare cît on părechie ş-apoi am mîncat, am băut ş-am cîntat cîntări dîn armată, dă să auza în tăt cantonamentu’.

Fecioru’ domnului locotinent n-o stat cu noi, că mai aveu o casă şi iel nu şchia cîntările noaşchie. Dî la o vreme n-am mai putut, ni-o luat somnu’ şi iac-aşe am durmit întruna o noapchie ş-o zî. Dîpă ce ni-am trezît ni-am apucat dîn nou: mîncare, băutură şi aminchiri dî pă front. Am ţînut-o aşe doauă zîle întruna. Răchia şi vinu nost’ o avut mare trecere. Ce şi mai vorbim dă şoancă şi dă cîrnaţ? Da’ ce oamini cumsăcaghie îs vecinii dîn casa aceie ‘naltă. Cînd am mărs d-acoalia înt-on sat inghie avia colegu’ casă, tăţ’ or ieşit pă scări şi nie petreacă. Noi nie scoboram cîntînd: –”Mîndră ţară tînăr colţ dă rai…” Unii dîntră vecini cîntau cu noi, da’ cii mai mulţ’ îş’ făceu cruci. No, ce mai? , oamini creghincioşi, nu?

Casa

Ehehei, la casa la care ni-am dus iera altă mîncare dă peşchie, aghică ciorbă, peşchie dă tăt felu’: care fript, care umplut, care-n săramură, icre frecachie cu oloi pînă ce ajung ca unsoaria dă porc. Ce mai? Minuni păstă minuni! Cel mai mult ni-o plăcut mujgheiu’ dă ai, făcut cu mniere dă albinie. D-aceia am şi luat acasă răpţăta, amu mai rămînia şi-m’ ieu albinie. Da şi nu uit, vrenică muiere are domnu’ locotinent, bună bucătăriasă. La nou’ cantonament viniam, mîncam şi meriam în misiunie. Iară viniam, mîncam şi meriam în misiunie. Şi tăt aşe. C-aviam tăt felu’ dă misiuni. Ba la on restaurant, ba la o berărie. Şi iac-aşe umblarăm pă tăt litoralu’, stăţiunie dă stăţiunie.

Cel mai mult ni-o plăcut la Mămaie. Nici astîz’ nu-s chiară binie lămurit dî ce i-o pus aşe nume la locu’ ciala. Colegu’ Miculaie fruntaşu’ zîcia că bistoş pă vremuri o fi şezut aculu o muiere bătrînă, c-o auzît iel nişchie prunci mici cum zîciau cît-o muiere bătrînă: -”Mămaie! Să ne cumperi vată pe băţ”. O fi aşe, n-o fi, binie că apa dîn mare o fost caldă. Da! O apă caldă, limpeghie, cu nişchie valuri (întră noi rămînă voarba, cît p-aci şi rămîniem fără gaci pă noi), da’ sărată, măăă! Numa’ şi baji în ie ghina şi verghieţurile la fert. Eh, fain-o fost şi la plaje. Soarile cam tare, da’ băchia aşe on vînt cam ca “orădanu’”(vîntu’ ce bachie dî cîtă Oraghia), numa’ că iera cald. Numa’ gaci subţîri aviam pă noi şi pă cap cloapile. Cînd stăchiam la soare, cînd nie băgam în apă (întră noi rămînă voarba, cît p-aci şi rămîniem şi fără cloape, noroc c-or vinit doi cu o barcă şi li-or cules dîn apă cu bîchile cu care mînau barca). Tăchie puchieu fi bunie dacă nu nie întîlniam înt-o zî cu una dî la noi dîn sat, ce lucră la Arad (nu-i dau numile că să şchie cinie-i). Iera cu pruncii la mare. Cum o pus ochii pă minie o şi zîs: -”Binie binie bace Toghiere, mai vez’ ‘mnieta pă cinieva pă tătă şirinca asta dă hămoacă cu gaci subţîri pă iel şi cu clopu’ pă cap? Dî ce nu ţ-ai cumpărat on şclip şi ceva pălărioară dă soare?”

Da’ şi io i-am zîs: -“Dacă tu chi-ai fi mulţămită şi chie schelz’ în gropoaile dîn marjinia satului, amu io nu m-aş fi întălnită cu chinie. Aşe tăt satu’ are şi afle c-am fost la plaje”. -„Nu chie chieme bace Toghiere, n-am şi zîc nimărui nimica”, o zîs ceie în vreme ce io viniem cu braţîle cu bere dî la on cioşc. Ce şi faci?, trăbuia şi fac cinste. Şi iac-aşe trecură doauă săptămîni şi ceva şi vini oara plecării cîtă casă. Ni-am dăspărţît cu mare jele dă domnu’ locotinent şi coleg drag Caramfiloiu şi familia lui care ni-or cădorisît cu una alta la plecare. Cinie mai şchi?, poachie nu ni-om mai vighia în viac. Da’, poachie ni-om vighia dac-o vini şi iel pî la noi, aşe cum l-am învitat.

Întoarceria

Pîn’ la Arad am avut tren direct. Mai greu o fost la Arad cînd am mutat bagajile dînt-on tren în altu’. La Chişineu m-am dăspărţît dă Miculaie fruntaşu’ şi colegu’ drag. Fiecare am “prins” cîchi-o cocie şi numa’ cîtă casă! Am ajuns acasă cîtă-n sară. La minie iera plin dă niamuri. La fiecare am dat cît-on cadou. La cii mici – scoici (c-am adus on sac); la muiere, mărjele dîn scoici; la doi niepoţ’ zîdari, on jumătat’ dă sac dă hămoacă ca şi vadă că ieste hămoacă mai şpeţială c-a noastă, ceia dî la Criş; la o verşană, i-am pus înt-o iagă apă sărată ca ş-o deie la prunci şi facă gărgară, c-aviau bai cu măndulile. Pă lîngă cădouri, cei mai mare bucurie o fost a vecinilor. Doauă săptămîni or mîncat la minie sară dă sară peşchie. No dară, voarba-i voarbă! C-aşe o zîs şi domnu’ locotinent Caramfiloiu cînd , la plecare, m-o dat cinci zăci dă chile dă peşchie sărat, pă care li-am împărţît în jumătachie cu Miculaie fruntaşu’. Ce şi-i faci? Dac-o pchierdut pareu’ în război. Da’ dăspră asta om vorbi altă dată. Drajii mniei cei dă buni! Bine-i cînd meri şi vez’ lumia, da tăt mai bine-i cînd chie întorci acasă, că dîn zîsa lu ciala: tătă pasăria îşi are hoghina în cuibu’ iei. Aşe-i şi cu omu’! Eh, da înenchie d-a vă zîce noapchie bună, nu poci şi nu vă aduc aminchie că: viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ si veghieţ’!”

(Va urma)

Dicţionar: vrenic – harnic; slobozîtă – lăsată; toarchie – mîner; zbîrlonţată – bălăngănită; hămoacă – nisip; highieghie – vioară (aici are sensul de joc); clopaci – ciocan; ţecăre – un fel de plase; benzi – formaţii de instrumentişti; dăghiau d-a dura – rostogoleau ; tolceră – pîlnii; rughie – stîlpi; boactăr – controlor; bghieţîî – săracii; afumătoare – încăpere pentru afumat mezeluri; ciupă – vană; poivanie – frînghii; puşchica – ţîşnia; ai – usturoi; şirincă – fîşie; gropoaie – baltă.