Ai senzaţia că lipseşte ceva, că o întreagă lume te aşteaptă să o descoperi…
Laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 1968, Yasunari Kawabata este unul dintre clasicii literaturii nipone. Cărţile sale, scrise într-un stil simplu, fără rafinament inutil, inconfundabil în esenţă, au făcut înconjurul lumii, fascinând generaţii întregi prin naturaleţea de multe ori obsedantă. Viaţa este prezentată adesea cu cinism, fără prejudecăţi, descriptiv, în stilul distant al observatorului perfect neutru. Intensitatea inerentă situaţiilor este atenuată de perspectiva existenţei unor sensuri ascunse în absenţa cărora toate eforturile sunt inutile. Ai senzaţia că lipseşte ceva, că o întreagă lume te aşteaptă să o descoperi…
Simbolurile sunt camuflate atent, trebuie să treci de zidul banalităţii pentru a reuşi să descoperi diamantele. Filosofia japoneză se dezvăluie, transportându-l pe cititor într-o realitate în care chiar şi cel mai neînsemnat cuvânt contează. Atitudinea specifică, gesturile atent studiate, ceremoniile complexe, aerul de permanentă planificare, emoţia reţinută, iată caracteristicile unor cărţi ce par a fi fragmente dintr-o piesă de teatru. Realismul tragic se împleteşte cu fantasticul discret. Ai impresia că personajele se ascund în spatele unor măşti pe care refuză cu îndârjire să le explice. Nu poţi ghici ce gândesc cu adevărat, trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce îţi oferă autorul. Kawabata nu scrie pentru a invita la o meditaţie transcedentală, ci pentru a descrie într-un mod ritualic etapele unor astfel de itinerarii: “Totuşi, dacă se gândea bine, nu avea de ce să fie mirat de aceste căsătorii dintre adolescenţi. Ele fuseseră numeroase, în timpurile de demult. Shingo însuşi simţise o atracţie pentru sora lui Yasuko pe când era aproape un copil. Kikuko, surprinsă că-l vede pe socrul ei aşezat la masă în sufragerie, deschise obloanele exterioare. Lumina acestei dimineţi semiprimăvăratice năvăli în odaie.”
Numărul personajelor este redus, însă caracterizările sunt în marea majoritate a cazurilor vagi. Calităţile pot fi deduse în urma acţiunilor, în urma interacţiunii dintre indivizi. Naratorul se rezumă la a prezenta mecanic acţiunile, pe un ton rece, impasibil. Momentele de emoţie maximă se pierd astfel într-un banal existenţial crunt. Cărţile se axează pe viaţa unor oameni simpli, care, fără să fie ieşiţi din comun, încearcă să îşi trăiască viaţa cât mai bine.
Personajele nu sunt excepţionale, nu au ambiţii sau aspiraţii înalte. Locuitori tipici ai Japoniei postbelice, ei sunt pioni în conflictul permanent dintre arhaic şi modern. Sacrificaţi pe altarul intereselor politice, încă sub puternicul impact al războiului, ei încearcă să regăsească valorile pe care uneori le simţeau atât de apropiate. Degradarea indivizilor şi renunţarea la vis caracterizează lumea creată de Kawabata. Nu mai există arhetipuri demne de urmat, nu mai există o tradiţie care să paradigmeze viaţa indivizilor. Tinerii se revoltă împotriva oricărei reminiscenţe a trecutului, iar bătrânii încearcă să se agaţe cu disperare de acesta, intrând într-un conflict tăcut cu primii. Tensiunile acumulate şi cuvintele nespuse marchează acţiunea. Fiecare individ aşteaptă parcă să se întâmple ceva, care să îl smulgă cu brutalitate din latenţa care îl macină. Fiecare caută o scăpare, o ieşire din labirint, iar contactul cu cei din jurul său devine tributar acestui scop ultim. Viaţa indivizilor devine o cursă permanentă spre un necunoscut presupus ca fiind izbăvitor. Fără a introduce elemente metafizice în ecuaţie, oamenii se simt pierduţi, izolaţi în faţa unui nimic spre care se îndreaptă cu viteză. Kawabata analizează cu rafinament spaima intrinsecă în momentul confruntării cu moartea, care este văzută ca o alunecare în uitare. Tot ceea ce va rămâne vor fi câteva relicve pe care oamenii le percepe efigial: ”Aceste două piese, vechi de trei sau patru secole, înlăturau din gând orice idee morbidă şi îndepărtau inima de orice imagine tulbure. Puternica vitalitate pe care o exprimau ele producea un efect direct, sensibil, care trezea chiar o anumită emoţie senzuală. În ceea ce-l privea pe Kikuji nu numai că el avea aproape sentimentul că regăsea în faţa lui sufletul tatălui său şi pe acela al doamnei Ota, dar i se părea că ele se întruchipaseră în forma cea mai desăvârşită ce li se putea atribui.”
Proza este construită cu migală, şlefuită, niciun detaliu nu este lăsat la voia întâmplării. Totul se petrece după regulile clare ale firescului, nimic nu reuşeşte să transceadă această stare. Metaforele sunt dezvoltate în anumite limite, niciun personaj nu pare capabil să se împlinească pe sine. Lumea ilustrată de Kawabata pare inspirată din teatrul absurd, iar scena construită rafinat nu le permite personajelor să inventeze replici. Totul este studiat şi plănuit cu grijă, oferind impresia unui univers fals, un univers artificial…
Prezenţa naratorului omniscient este intens resimţită pe tot parcursul cărţilor. Naraţiunea la persona a III-a, perspectiva rece şi unghiul de abordare imparţial nu fac decât să contureze aspectul demiurgic al naratorului, care controlează întreg universul fiinţativ al personajelor şi nu este luat niciodată prin suprindere. Acţiunea se desfăşoară plat, fără inflexiuni, emoţia transmisă fiind mai degrabă contextuală şi ulterioară. Nu simţi nevoia să meditezi pe moment, pentru că fluxul mare al informaţiilor nu îţi permite. Abia ulterior, după o sinteză adecvată care să îţi permită să contextualizezi informaţia, poţi înţelege cu adevărat drama ilustrată de Kawabata. O lume pentru care banalul înseamnă limita supremă, o lume care caută cu disperare o cale de a evada dintr-un univers închis: “Nu, n-avea niciun motiv să moară! Fumiko, care-i reînviase pofta de a trăi! Fumiko, care-l readusese la viaţă! Dar, docilitatea ei desăvârşită din seara din ajun, da, acea supunere totală pe care i-o arătase ea, nu era oare dictată numai de moarte? Sau poate, ca şi mama ei, se va fi socotit nemărginit de păcătoasă prin însăşi supunerea de care dăduse dovadă? Numai Kurimoto trăieşte! izbucni Kikuji, scuipând fiecare cuvânt ca pe o otravă aruncată în faţa unui duşman invizibil. Şi grăbi pasul spre umbra parcului din apropiere.”
Moartea devine o soluţie, fiind singura certitudine absolută. Ea poate împlini existenţa. Sfârşitul spectacolului încununează opera în opinia lui Kawabata, care ne oferă mostre teribile de realism tragic. Aspectul existenţialist mizerabilist este sugerat adesea, iar personajele par a nu fi capabile să îl transceadă. Cărţile îţi lasă o senzaţie diluată de incertitudine, pentru că par a se concentra asupra unui banal pe care oamenii, în cursa lor perpetuă, nu îl observă. Poate că dacă am avea timp, am observa mecanicitatea înfiorătoare şi lipsa de perspective care ne caracterizează vieţile… Şi poate că am face atunci ceva… Sau nu…
Bibliografie
Yasunari Kawabata – Vuietul muntelui – Humanitas – 2000
Yasunari Kawabata – O mie de cocori – Humanitas – 2000