Un Neo-Romantico-Expresionist

I. Urdă – Solie cu pană de înger

Un volum parţial bilingv (prima parte este tradusă în limba maghiară, de doamna Sarolta Kapiller), cu un titlu de rafinată frumuseţe: Solie cu pană de înger – postfaţat de un mare poet – Eugen EVU.

Volumul (având 130 de pagini) are patru părţi: 1- Poeme bilingve (estetico-valoric, sunt vădit superioare celorlalte) – 20 de poeme; 2- Alte poeme – 7 poeme; Poeme pentru semeni dragi – 4 poeme; 4- Delincvent de opinie (conţine cronici, eseuri, publicistică – 10 articole, majoritatea culese din revista ctitorită şi coordonată de Eugen Evu, Provincia Corvina/Nova Provincia Corvina).

De la început menţionăm că poezia cu vers liber este, aproape mereu, înfrântă, la Ion Urdă, de cea având metrică (armonizatoare şi disciplinantă spiritual) clasică. Ceea ce domină, însă, deasupra formelor, este viziunea sincer (nu şi puternic…) religioasă, a Poetului Ion Urdă, asupra lumii şi destinului ei – este prezenţa neîntreruptă a Lui Dumnezeu, în istorie – este prezenţa unui Dumnezeu care este exasperat (manifestându-se precum un bocet infinit-cosmic, deasupra/asupra Creaţiei) de tot mai proastele, ba chiar autodistructivele alegeri ontologice ale omului: „Şi peste toate / imaginea lui Dumnezeu/lăcrimând…”(Postapocaliptică 1, p. 36).

Câtă este poezie, în acest volum – este a unui om care se străduieşte, din răsputeri, să trăiască în mijlocul acestor vremi, dar sentimentul rătăcirii existenţiale (pustiitoare de Duh) şi al unei (parţial) asumate singurătăţi dar, mai ales, cel exasperant, al răcelii părăsirii, care îl domină şi-l face pradă Iluziei/Auto-Iluziei (visul nu e, ca la romantici, semnul Revelaţiei!), pe Poet, în cele din urmă:  „Tot rătăcind prin stele cu sufletul pustiu/(…) Şi-aştepţi cu-nfrigurare o rază, o clipire/Dar steaua-i tot mai rece şi tot mai depărtată/Iar tu, asteroidul de piatră îngheţată,/Tot rătăceşti prin stele visând la nemurire” (cf. Pelerin, p. 7). „Pelerinajul” prin stele, ca şi „visul nemuririi”(cu valenţe, însă, expresioniste!) şi „steaua” singurătăţii – sunt motive romantic-eminesciene evidente (amintind, îndepărtat, dar insistent, de Povestea magului călător în stele…). Ion Urdă – un neo-romantic/neo-eminescian, rătăcit într-o lume apocaliptic de mercantilă. Un elegiac tot mai rar tandru şi idilic („dar nu vei greşi mult/ dacă vei răspunde:/-Să iubim florile!” – cf. Remarcă, p. 27) – dar tot mai des şi cumplit năpădit de exasperări ale limitei, un romantic tot mai adânc „infectat” de expresionism: „…La marginea lumii / iubirea/ e tot mai tentată/ de gânduri sinucigaşe…” (cf. Preapocaliptică, p. 15).

Şi „apocalipsele”-viziunile terminale ale acestui cosmos, abundă, cu destulă vigoare a imaginii, în acest volum – fie că se numesc Preapocaliptică, fie Postapocaliptică ( 1 şi 2): „…Sfere buimace dansau printre valuri/pe nisipul de la marginea mării/Din când în când/câte o trombă de apă / se ridica, stâlp argintiu,/către ceruri, zvârlind /peste plajă fosilele/zilei tunetului (…) Tot mai adesea stihiile/îşi dezlănţuie puteri/bestiale/ sub aripa preaîntunecatului/arhistrateg al haosului” (cf. Preapocaliptică, p. 15); „Era mult după vremea/când răgetul fiarei/cuprinsese pământul//Trecuseră ani/ de la ziua ne-ziuă/înflorită din mugurii/nopţii în care//trilul privighetorii/încremenise în umbra/ încrustată în stâncă…” (cf. Postapocaliptică 1, p. 35). De la Dumnezeu-Bocitorul-Doinitorul, se ajunge la exasperarea sugestiei înfrângerii Planului Divin, al acceptării Morţii-consecinţă-a-Păcatului – şi sugestie a confuziei (din pricina oboselii monstruoase a luptei metafizice), dintre conştientizarea  soteriologică a păcatului – şi acceptarea Păcatului, ca…”binecuvântare” a unei false şi întru dezertarea Duhului – linişti-liniştiri:

„La fereastra sufletului,/ca o binecuvântare,/rânjetul morţii…” (Postapocaliptică 2, p. 39). De aceea, afirmăm că lipseşte (sau sunt momente când se diminuează drastic forţa poetică vaticinară), din „panoplia” romantică a poetului Ion Urdă, autenticul vizionarism (de tip „chateaubriand”-ist, „hugo”-lian sau chiar eminescian), cel al „nebuniei întru Hristos” – singurul care ar asigura constanţa metafizică a ritmului luptei Duhului cu lumea. Scăzând  „fanatismul” romantic, îşi face loc sumbrul disperării/nebuniei terne, fără soluţii ontologice, sumbrul de tip expresionist, care nu mai atribuie funcţii soteriologice Artei: „…ochiul cu-ncetul adună/O fixă putere nebună/Şi totul e negru, pustiu/Când, singur, în noapte, mai scriu…” (cf. Disperare, p. 43); „O anticameră goală/pe unde, cândva,/forfoteau speranţe…” (cf. Mi-e sufletul o anticameră, p. 47).Urmează, firesc, schizofrenia-frângerea „între durere şi-adevăr” (Stau frânt…, p. 55).Cvasi-aleatoriu, în condiţii stabilite „de dincolo”, revine puritatea soteriologică, „clinchetul de clopoţel” al speranţei (cf. Colecţionarul de suflete, p. 57). Dar până şi îngerii nu sunt fideli şi constanţi în misiunea divină… – nu sunt ”correctness political”, faţă de Dumnezeu şi de om (îl „sapă”, la rădăcina-Creaţie!):  „-De ce nu vezi, Doamne,/cum te sapă la rădăcină îngerii?” (cf. De ce nu vrei să vezi, Doamne…, p. 61).

Poetul, în genere, are facultăţile extrasenzoriale de excepţie, prin care să simtă trepidaţiile luptei spirituale cosmice, pentru a impune victoria Iubirii şi a alunga demonii lumii interioare, care subminează serafii – zâmbetul, cu valenţe duble, demoniace şi serafice, fiind întru lucrare a confuziei Duhului – singura metodă eficace de exorcizare a  Iubitei-Iubirii, convulsionată între demoniacele confuzii fiind, conform Poetului (de-acum!), Versul-Arta (uneori…nu mereu! – poate că şi patima – marcă a infernalizării, şi giulgiul/îngropăciunea/zidirea, dau un semn anti-manolic, în sensul „soluţiei/soluţionării ILUZORII” – real-deconstructive, inhibitorii de lume!): „Sub chipul cast, serafic de-angelică făptură/stă zâmbetul demonic, al patimei izvor./(…) Cu pagina pe care îmi încrustez cuvântul/drept giulgi de-ngropăciune te voi zidi în vers” (cf. Exorcizare – elegie romantică, p. 29).

Cu excepţia izbutitei (din punct de vedere estetic şi vizionar) şi frumoasei balade „doinaşiene”, Legenda corvină – şi a 1-2 „cugetări” ( „Căutăm mereu/în viaţă/fericirea/şi abia la sfârşit,/ ne dăm seama/ că ea a stat, cuminte,/în cel mai ascuns/cotlon al inimii,/ aşteptând/să fie băgată în seamă…” – cf. Pseudo cugetări, p. 71), părţile a II-a şi a III-a, Alte poeme şi Poeme pentru cei dragi, sunt dovada unui om de mare caracter şi prieten admirabil – dar au o dominantă prea personal-intimistă, encomiastică, pentru a dezvolta şi suficiente valenţe estetice, spre a le face remarcabile.

În schimb, articolele din secţiunea/partea a IV-a (Delincvent de opinie – cronici, eseuri, publicistică) sunt vii, abordând domenii ale contemporanului, în care noi am înlocuit existenţa reală cu şabloanele – ba chiar sunt, pe alocuri, strălucitoare, prin ideatică, bun-simţ şi logică panoramico-istoricizantă. De o generozitate rarissimă, în Revelaţia  Ideii. Chiar de n-om fi toţi de acord cu ele toate, trebuie să fim de acord cu noi înşine, că aceste frânturi de magmă spirituală ne incită la viaţa-retrezirea Duhului – Prezentului şi Veşniciei, egal! „Ne putem purifica mistuind în arderea creaţei orgolii şi vanităţi, dăruind fără a cere nimic în schimb” (cf. Atunci vom fi flacără…, p. 91); „Este evident că, prin pierderea limbajului universal, oamenii au pierdut mai mult decât posibilitatea de a se înţelege, şi-au pierdut aspiraţia spre divinitate (…) Iată de ce turnul Babel poate fi interpretat drept punctul de plecare a tot ce înseamnă egoism, orgoliu şi individualism, pierderea contactului cu semenii, atrofierea simţului colectivităţii ” (Despre „babilonie”, p. 100); „Orice extensie prin atribuirea de semnificaţii acestei sărbători (n.n.: 1 Mai) o va denatura, aruncând-o în arena propagandei şi disputelor politice, aservund-o <<internaţionalismului>>, doctrină care a făcut destul rău în lume şi care, paradoxal, din forma sa proletară, acum, cu o altă semnificaţie, <<globalizarea>>, tinde să devină financiară, economică, militară, cu efectele cunoscute deja în lume, de subjugare totală a naţiunilor mici şi sărace” (cf. Substituirea simbolurilor şi pericolul semnificaţiilor, p. 115).  Şi, apoteotic, secţiunea a IV-a se încheie cu definirea AUTENTICULUI intelectual al zilelor noastre, în care se afirmă, răspicat, că misiunea şi responsabilitatea/responsabilizarea „intelighenţiei” şi elitelor spirituale, peste tot în lume, ar trebui să crească (în rang spiritual) – de-a dreptul exponenţial: „Pentru că un adevărat intelectual de elită trebuie, în opinia mea, să constituie, pentru societate, un real model de comportament social şi un catalizator al reacţiilor de dezinfecţie şi dezintoxicare socială” (cf. Despre intelectuali).

Din punctul nostru de vedere, şansele ca poezia lui Ion Urdă să se impună, în lumea contemporană, dominată de grosolănie, indiferenţă, iresponsabilitate şi laşitate – nu sunt prea mari: este o poezie prea delicată, dar şi suficient de instabilă-„dezaxată”, la nivelul forţei trăirii religioase şi a vaticinarului-vizionarismului poetic, pentru ca să…”viieze”, printre brutele şi monştrii sociali. În schimb, „proza” sa eseistico-jurnalistică, atât de tăioasă, atât de decis şi expresiv-ideatică, are toate şansele să facă chiar…”şcoală”, să coaguleze „ucenici-cetăţeni/oameni ai Cetăţii”, cu care Ion Urdă să împărtăşească, precum Hristos la Cina de Taină, armele de combatere a şabloanelor (de gândire, de simţire-amintire-anamneză), deci de combatere a morţii spirirtuale.