Carte
Slavco Almajan. Crescatorul paradoxist de enigme
Trei sunt ciclurile poematice ale recentului volum al lui Slavco Almăjan, Faptele imaginarului (Panciova / Serbia, Editura Libertatea, 2005): Anotimpul crescătorilor de enigme (33 poeme), Fata Morgană cu
Eroul liric paradoxist al lui S. Almăjan este un filosof , ori, mai exact spus, un „lirosof“ (Vl. Streinu) ce îndeamnă interlocutorul să deschidă uşa din centrul câmpiei – ca privelişte a fiinţei –, o sublimă uşă, poate, a unei simetrice „ieşiri prin cer“, graţie vreunui „străvechi“ labirint rotativ; căci Crescătorul-de-Enigme pare a nu fi altul decât un Don Quijote – dinspre „vârful piramidei“, din „elită“ / „intelighenţie“, din centrul ariei minoritarismului, mai mult ca sigur –, adresându-se fulgurant de sincer unui posibil ideal-receptor aidoma lui Sancho Panza – dinspre „baza piramidei sociale“: «Cum nu-nţelegi că rădăcina nu are nevoie de aripă / Şi nici de iluzia specifică a textului / Nu vezi că tot ceea ce se poate desprimăvăra / Are şi sfârşit // Crescătorul de enigme te măsoară / Din tălpi până-n creştet / Te pune la încercare te pune în cot / Leagă cartea de gard // Nici nu ştii că eşti la răscruci de drumuri / Nu vezi cum creşte timpul fatal în fiecare noapte / Cum descreşte timpul stilistic în fiecare dimineaţă» (p. 40).
Eroul liric almăjanian mai lasă a se crede că, într-adevăr, Crescătorul-de-Enigme îndeamnă mai tot dienocul («din zori şi până-n noapte») la aflarea unui «răspuns la întrebările apelor şi pietrelor», după cum Frumuseţea interoghează «văzutul şi nevăzutul», simetric, chiar şi pe când «pasărea ar putea fi rădăcina aerului / şi fulgerul extrem de dur…» (Crescătorul de enigme).
Dacă liricul erou paradoxist almăjanian din Anotimpul crescătorilor de enigme se trezeşte în albastru, «cu o nucă albastră pe masă», cu „scaunul albastru“, cu toate lucrurile din juru-i „albastre“ (fereastra, strada, valurile dilatate, câinele, mărul, ziua, trotuarul – cf. Albastru, p. 9), un albastru metamorfozându-se odată cu acţiunea, odată cu dinamica obiectelor din cosmosul cotidian, în verde, exceptând „vecina“ «ştiutoare de minuni», „singura rămasă albastră“, dacă el are capacitatea de a trece prin ziduri («Dimineaţa este făcută din ziduri / Amurgul este făcut din ziduri / Nici nu ne dăm seama cum trecem prin ziduri / Şi cum ieşim din ziduri // Intrăm într-o bibliotecă de ziduri / Istoria este un zid / Fizica este un zid / Distanţa dintre mine şi tine este un zid / […] // Seninul şi tristeţea tac şi nu răspund la întrebări / Pasărea rupe un colţ din zidurile de ieri / […] / Cum aţi zidit sânul acela frumos de femeie / Nu cumva aţi zidit poemul fără de bătrâneţe // Tăcerea se retrage în gura lupului / Dulcea iarbă îşi scrie numele pe zidul înspăimântat» – cf. Poem cu ziduri, p. 11) aidoma sfârtecătorului de pântece de chit din drama de întemeiere a paradoxismului, Iona, de Marin Sorescu (1968), fără a uita «că nimeni nu va mai avea răbdare» să-l scoată din cerc (v. Tainele dimineţii – p. 12 sq.), în ciuda faptului că săgeata «încărcată de fulgere» (Alunecarea săgeţii dincolo de margine – p. 19) îi trece «prin desişuri, prin ape, prin insomnii», «în afara celor spuse şi nespuse», chiar «dincolo de margine», eroul „panoului central“ al poemelor din ciclul secund, Fata Morgana cu portocală, se iveşte din planurile „complementarităţii“, ori, poate, dintr-o câmpie cu patru roţi-orizonturi (cf. Câmpia cu roţi – p. 69 sq.), spre a se ascunde după un copac, fireşte, cu «neliniştile şi tulburările verbului a exista», în vreme ce săgeata „alunecă pe lângă el“ – este miraculoasa Săgeată de Argint (p. 67 sq.), trecută «prin poemul virtual», căci are «misiune poetică», şi tocmai de-asta arătându-se «infidelă aerului, infidelă depărtărilor», «nefiind de partea legilor fizice», ca să iasă, până la urmă, chiar şi din poem, pentru că misiunea ei este de a duce, în ultimă instanţă, «parabola argintului prin aer».