Reordonarea biograficului prin moartea in exil

Cazul Alexandru Ioan Cuza

Anuarul 2008 al Institutului de cercetări socio-umane „Gheorghe Şincai” din Târgu-Mureş, ( comitetul de redacţie : Ioan Chiorean, Carmen Andraş, Maria Costea, Cornel Sigmirean, Marian Zăloagă), cuprinde, în paginile sale de exemplaritate academică, cercetarea Exilul şi moartea: Povestea celui plecat în imaginarul celor rămaşi acasă. Cazul Al.I.Cuza. Autorul, Andi Mihalache,  de la Institutul de istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, delimitează în cadrul literaturii de călătorie o subspecie, aceea a naraţiunilor moderne ce vizează întoarcerea exilaţilor politici. Este propusă, ca studiu de caz revelator, povestea lui Al.I.Cuza, detronat în urma loviturii de stat din 11 februarie 1866, exilat în Viena, Paris, Florenţa sau Heidelberg, decedat  la 3 mai 1873, adus în ţară cu un tren mortuar şi înmormântat în curtea Castelului său de la Ruginoasa. Autorul cercetării conturează o metafizică a înstrăinării, stabilind evoluţia memoriei domnitorului în societatea care îl exclude, sub acuzaţiile de autoritarism, dar îl reconsideră în postumitate. În povestirile despre exil ale celor de-acasă se amplifică  sacrificialul domnitorului şi se accentuează un sentiment al culpei faţă de moartea „pe pământu streinu”. În postumitate, biografia domnitorului se aşază între Dumnezeu şi ţară, în potrivirea dintre repatriere şi percepţia creştină asupra vieţii: din pământ venim şi în pământ ne întoarcem. După şapte ani de desţerare, se spune într-o povestire despre Cuza, exilatul reintră în patria Lui, pentru vecinicie; reintră în apartenenţă, în pământul ideatic, în ocuparea spaţiului care defineşte egoul. Dacă „exilul delocalizează eroul, repatrierea rămăşiţelor sale reîntregeşte, simbolic vorbind, teritoriul ţării sale”, semnificând întoarcerea la originile telurice şi rădăcinile etnice ce-l reprimesc ca trup gloriosu alu unui sufletu mare şi nobilu… Distanţa repune eroul în dreptul virtuţilor, „lăsând să domine numai esenţialul: reformele…”

În imaginarul celor de-acasă,  exilatul este înstrăinatul împovărat de durere şi sfâşiere sufletească, ameninţat să nu-şi împlinească naşterea şi moartea în acelaşi spaţiu. Acest nefiresc e trecut în plâns cosmic :  plângeau pietrele şi chiar verdeţa era în doliu, consemna „Trompeta Carpaţilor” din 3/15 iunie 1873. Povestirea celor de-acasă, refăcând biograficul, reînşuşindu-l,  recompune ceremonia ştergerii „nedreptăţii iniţiale” şi dezvoltă empatia cu suferinţa exilatului. Astfel, conchide  cercetătorul, „îndepărtarea temporară de aceia declaraţi indezirabili ne schimbă percepţiile, ne stinge aversiunea, distanţa faţă de asemenea personaje neaducând uitarea surghiuniţilor, ci, dimpotrivă, panteonizarea lor.” 

Cercetarea Exilul şi moartea…, povestea reprimirii fiilor ostracizaţi, îndeamnă la cunoaşterea unor pagini bibliografice esenţiale despre metafizica depărtării şi antropologia spaţiului, fiind, în acelaşi timp, un remarcabil edificiu eseistic despre psihologia iertării.