Carte
Primul volum dintr-o istorie a plagiatologiei…
„Plagiatul“ se pare că este un fenomen care s-a născut de-a dreptul „matur“, o dată cu înfăşurarea semantic-sincretică a unui semnificant pe un semnificat, o dată cu apariţia primelor „mitograme“, a primelor „pictograme“ / „ideograme“, o dată cu apariţia scrisului în Europa Rupestră dintre orizonturile anilor 30.000 şi 8.175 î. H., mai precis, în Euro-Pelasgia, şi care, în „epoca internetizării“, nu dă nicidecum vreun semn „de oboseală“, nu lasă a se înregistra deloc vreun semnal că poate fi stopat „prin lege“, ci, dimpotrivă, astfel de „cancer“, desemnând „furtul de creier / suflet“, se extinde fără precedent, „fără frontiere“, atât în orizontul cunoaşterii ştiinţifice cât şi orizontul cunoaşterii metaforice, dovedind imperios Uniunii Mondiale a Logosului / Cuvântului că, „democratic“ şi în numele „elementarelor drepturi ale Omului“ vorbind, trebuie realizate mai întâi monografiile naţional-plagiatologice (siglă: MNPl) cu încorolarea tuturor acestora, mai apoi, în Carta Universal-Plagiatologică (siglă: CUnPl). Şi pentru că ideea ne aparţine, este absolut original-valahă, se impune – sine ira et studio (Tacitus) – respectarea semnificant-semnificaţilor de mai sus, înclusiv „nedeformarea“ siglelor.
Primul volum, datorat muncii absolut-voluntar-sisifice a d-lui prof. univ. dr. Alexandru Dobrescu, evident, din istoria plagiatului / plagiatologiei din România, este deja „omologat“ la noi şi în U. E., sunt convins, purtând un titlu admirabil (ce se doreşte a nu fi plagiat în vreun prezent-viitor): Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, I (Iaşi, Editura Emolis, 2007; pagini: 182 H 257 / B-5-JIS: 376).
Prin „ghilimelarea“ primului cuvânt, plagiat, urmat de sintagma părelniciei fenomenului, din textul de faţă, am vrut să atrag atenţia asupra a două chestiuni legate de istoria plagiatologiei, pe mirabilele văi ale imaginarului.
(1) Termenul plagiat este la origini produs de un autor, e drept, „anonim“ pentru noi; desigur, ivit pe filieră cultă, cu oarecari eforturi documentare, s-ar putea afla autorul / creatorul termenului plagiat, autor ce m-ar putea acuza de faptul că i-am copiat creaţia. Între termenii creaţi şi lansaţi de mine, ca poet / eseist, se află şi dienoc, spre a desemna „ciclul noapte-zi“ („24 de ore)“, inexistent în limba noastră valahă / dacoromână. L-am utilizat pentru prima dată, în urmă cu nişte decenii, într-o comentariu la drama de întemeiere a paradoxismului, din anul 1968, Iona, de Marin Sorescu; dacă-l voi reîntâlni, nu în contexte obişnuite ale comunicării, ci – să zicem – pe coperta unui volum de versuri, Dienoc, de Dochiana Dunăreanu, eu nu o acuz de plagiat, deşi pot s-o fac, pentru că rostul cuvântului / conceptului este de a circula, bucuria mea de „creator de cuvânt“ fiind aceea de a-l reîntâlni pe buzele tuturor utilizatorilor cuvântului. Şi totuşi, ca să fie cinstită cu ea însăşi, Dochiana Dunăreanu extrage fraza cu termenul dienoc şi o pune drept motto la un poem. Fireşte, bucuria mea de „părinte“ al conceptului dienoc ar fi şi mai mare. Dar aceasta este o realitate ideal-valabilă, deontologic vorbind, numai pe ultimul segment temporal, al modernei circulaţii a informaţiei, în jur de un secol şi ceva, cam de pe când s-a diminuat straşnic analfabetismul prin punerea bazei unui învăţământ modern în mai toate statele, ori, mai exact spus, cam de pe când lumea a introdus şi legea anti-plagiat în codurile civile / penale.
Revenim la problema cuvântului / conceptului diecnoc. Deşi cuvântul dienoc (< die-, din dies, „zi“ + -noc, prima silabă din nocte, „noaptea“ – ablativul lui nox cu sens adverbial) aparţine unei sfere, unei dimensiuni fundamentale, sacre, a existenţei, timpul, nu se bucură de statutul „Cuvântului Dintâi“, nu mai are „cantitatea“ / „capacitatea“ de sacru, în spiritul frazei din Evanghelia după Ioan: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul» (1,1).
(2) Pentru o anumită vârstă a omenirii, pe unitatea culturală a Europelasgiei, de la Asturia la Don, mai bine de 21 de milenii, cu începere din orizontul anului 30.000, copierea unei imagini (din realismul rupestru-animalier, ori, treptat-treptat, mai târziu, cu simplificările fireşti, de la santuarul-peşteră la „sanctuar-la-purtător, ajungându-se la „ideogramă“ / „semn sacru“ – infra) avea o funcţie vitală. După 21 de milenii ale Europelasgiei, sacrul registru al „plagiatului“ înregistrează în arta parietală înfăşurarea semantic-sincretică a pictogramei, a semnului, a ideogramei, „scrierea“, „primele mitotexte“.
Evoluţia de la „cap de iapă“ la „semnul“ Iepei Sacre.
Peste epoca antică şi evmezică, pe lângă abaţii / mânăstiri, au funcţionat şcolile de copişti de texte sacre; esenţial nu era autorul, „dreptul de autor“, ca în vremurile noastre, ci tezaurul de cunoaştere, de învăţături „vitale“, transmis următoarelor generaţii; până pe la iluminism, plagiatul unei învăţături / icoane aparţinea sferei sacrului. Clasicii şi romanticii, cu apoteozarea expresioniştilor din epoca interbelică, au impus „Auctoriala Sacralitate“.
(3) Pentru crearea literaturilor naţionale, chiar pentru temelia acestora, romanticii şi spiritul paşoptist al veacului lor admit imitarea / prelucrarea, ori „plagierea“ în lamură a folclorului, trans-punerea acestuia în text cult, mai ales, în eminescianul sens de a turna vechea, înţeleapta limbă a poporului valah „în formă nouă“. Precizăm că prin „plagierea“ în lamură a folclorului înţelegem o lucrare genială, ca a lui Eminescu, trecând esenţa basmelor valahe, Domniţa din Grădina de Aur şi Zâna fără corp – după ce le versifică în Fata-n Grădina de Aur şi Miron şi frumoasa fără corp –, în lamura poemului Luceafărul (prin versificarea basmelor valahe, Eminescu şi-a apropiat „viersuirea“ anonimului rapsod muntean, ascultat în orizontul anului 1860, de fraţii-ingineri, licenţiaţi în mecanică la Universitatea din Berlin, călăuze ale lui Richard Kunisch prin România; bineînţeles, cele două oralo-texte fost-au tâlmăcite „pe loc“, din valahă în germană, de cei doi ingineri-călăuze lui Kunisch, astfel cele două basme trecând între însemnările „diplomatului“ berlinez, călător prin România şi Imperiul Otoman – cf. ELuc, 55 – 168).
După un inconfundabil, indiscutabil şi incontestabil Avertisment (pp. VII – XXIV), volumul lui Al. Dobrescu, Corsarii minţii, îşi relevă în macrostructurarea materiei secţiunile: Cronicarii / Cronicile se fac din cronici (pp. 3 – 64), Savanţii / Ştiinţa de contrabandă (pp. 65 – 132), Dascălii / Parada dascălilor (pp. 133 – 172), Predicatori şi oratori / Verba volant (pp. 173 – 212), Tâlmăcitorii / Arta de a traduce (pp. 213 – 240), Juriştii / Lupul moralist (pp. 241 – 254) şi Anexe (pp. 255 – 358). Mai semnalăm un binevenit rezumat, The Corsairs of the Mind (pp. 359 – 361) şi valoroasa „exactitate“ a unui Indice de autori (pp. 363 – 371).
Fireşte, noi, cei de la „radiografieri“, ne angajăm să respectăm „codul“ întrutotul, „până-n evanghelica lui literă“, de vreme ce, în primele două rânduri ale Avertismentului, autorul ne spune foarte clar: «Această carte nu este o vânătoare de vrăjitoare. O expediţie cinegetică de asemenea amploare ar presupune, îndărătul ei, o doctrină…» (p. VII). În esenţă, „doctrina“ – din temeiul „inventarului de cameleon-creiere“, constituindu-se în „dosarul penal“, Corsarii minţii – se rezumă la definiţia foarte exactă a fraudei plagiatului din finalul „avertismentului“: «însuşirea nemărturisită şi ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei simple până la acela al cărţii întregi» (p. XXIV).
Fenomenul plagiat-cancerului cunoaşte o nemaiîntâlnită amploare planetară, datorată nu numai „inflaţiei mass-media“, ori „biblos-inflaţiei“ / „autorlâcitei“, ci şi unor internetizate servicii „specializate“ de tip Wikipedia, Metapedia etc., care nu permit semnarea de către autori a articolelor / studiilor puse în „marele circuit“ (cu scopul „pa-luxării“ legii dreptului de autor şi a dirijării „fondurilor“ astfel obţinute, ori a „donaţiilor“ / „sponsorizărilor“, numai către anumite „persoane-patroni“ dinspre vârful piramidei), cultivând şi astfel confuzia, absenţa răspunderii, atât în faţa instanţelor judecătoreşti cât şi a generaţiilor prezent-viitorului preluatoare de falsuri etc., de la lucrările de diplomă / licenţă ale absolvenţilor de licee pedagogice, ori ale studenţilor, ale masteranzilor şi ale doctoranzilor, până la lucrări semnate de impostori „universitari“, „academicieni“, „miniştri“ ş. a. / etc. Autorul este conştient că lucrarea sa, fâlfâitoare de stindard al Înaltului Spirit Justiţiar (cu chipul Vlad-Ţepeş-ului înmătăsat), la o margine a impresionantului continent Plagiatlanda, poate atrage „glonţul morţii“ dintr-o direcţie neaşteptată, în astfel de circumstanţe atenuante, fireşte, impunându-şi întâmpinarea „clasic-bidecenală“ din România, analoagă celei a marilor instituţii de profil din democraţie, fie ea şi de junglă, de la Poliţie, Judecătorie, Parchet (General), la Departamentul Naţional Anticorupţie, Înalta Curte de Casaţie etc.: «Pe de altă parte, nici subiectul nu-mi îngăduie să mă arăt neînduplecat. Ocupaţia despre care vă propun să ne întreţinem în paginile următoare e veche de când lumea şi ar fi o probă de imensă naivitate să ne închipuim că suntem îndestul de puternici, nu pentru a-i arunca sfidător mănuşa, căci asta poate face orice iresponsabil, nici pentru a o şterge de pe faţa pământului, năzuinţă de cea mai pură speţă donquijotescă, ci măcar pentru a o îndupleca să ne ia cât de cât în seamă şi, eventual, să consimtă pe cale amiabilă a se retrage cu un pas.» (p. VII sq.). Aceasta nu înseamnă că nu există pe planetă şi state în care se aplică legea împotriva plagiatorilor, e drept, din când în când, „de ochii lumii“, cum s-ar spune: a) în Statele Unite ale Americii, după cum se ştie, un profesor universitar plagiator a fost sancţionat cu suspendarea din post şi cu o usturătoare amendă; b) în România socialistă – unde, se spune, că un plagiator dovedit putea fi întemniţat de la o lună până la şase luni –, este arhicunoscut „cazul Eugen Barbu“; autorul celebrului roman, Groapa, după cum a dovedit Fănuş Neagu în câteva numere din revista România literară, a plagiat nenumărate pagini „din diferiţi prozatori clasici ruşi“, îndeosebi, în volumul al III-lea din romanul Incognito; se zice că ar fi fost victima unui „complot“ şi a unei metode de lucru, acoperită „postmodernist“ prin „utilizarea colajului“; procesul „s-a clasat“ după ce Eugen Barbu s-ar fi dus la Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, spre a-şi da demisia din P.C.R. şi spre a preda carnetul de membru, în caz că nu intervine ca să anihileze „campania defăimătoare“ de la România literară, dusă de „duşmanul său de moarte“, Fănuş Neagu. Evident, o lumină veridică în acest caz ar putea încă veni şi dinspre marele prozator contemporan, Fănuş Neagu.
Dar să ne reîntoarcem la volumul prim al cărţii lui Al. Dobrescu, «Corsarii minţii».
Secţiunea primă a cărţii, Cronicile se fac din cronici (pp. 3 – 64), evidenţiază plagiatele cronicarilor. Din «Letopiseţul anonim», graţie textelor puse faţă în faţă de Al. Dobrescu, observăm cum frazele migrează, mot-à-mot, în «Letopiseţul de la Putna» (p. 3 sq.). «Primul cronicar cu identitate neîndoielnică, Macarie, egumen al Mănăstirii Neamţului, ajuns episcop de Roman» (p. 6 sqq.), îl plagiază pe Constantin Manasse (Konstantinos Manasses) ce, la rându-i, a copiat din Dionysios din Halicarnas. Autorul Cronicii universale, Mihail Moxa, are meritul de a-şi recunoaşte sursele: «până aciea s-au scos dentr-alte cărţi sloveneşti pre limba noastră vieţile şi petrecerile împărăteşti» (p. 14). Ajuns aici, Al. Dobrescu subliniază «plasticitatea echivalenţelor» româneşti „de factură Moxalie“, reţinând pe cele ce «au făcut carieră» (p.18), în perimetrul descrierilor „bătăliei de la Rovine“, focalizate de descoperitori (Emil Turdeanu, G. Mihăilă, Margareta Ştefănescu) în tabloul respectivei bătălii din Scrisoarea III, de Mihai Eminescu, desigur, cu ascunsa bucurie de a arăta că şi „soarele are pete“: (1) «Prima, semnalată de Emil Turdeanu, se găseşte în capitolul 97, Împărăţia lui Manoil Paleolog, anume în paragraful consacrat bătăliei de la Rovine, luat din Cronica anilor 1296 – 1413: „De-acii se rădică Baiazit cu turcii spre rumâni, deci se loviră cu Mircea voevod. Şi fu războiu mare, câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgetelor, şi mai pierdu Baiazit oastea lui cu totul…“» (p. 18 sq.). (2) «Cea de-a doua, identificată de G. Mihăilă, se află câteva rânduri mai jos, în acelaşi capitol, şi provine din aceeaşi sursă. Ea prezintă armata coaliţiei antiotomane conduse de Sigismund de Luxemburg: „6905 [1396] Jicmon […] adună toată tăria despre apus: domnii, voievozii, boiarii, nemţii şi frâncii, şi pre uscat, şi pre Dunăre, cât nu se vedea apa de mulţimea corabiilor, Mircea voevod cu rumânii; şi de la Manoil Paleolog veniră corăbii multe…“» (p. 19). (3) «În fine, a treia, pusă în evidenţă de Margareta Ştefănescu şi reluată de Emil Turdeanu, apare în capitolul 75 (Împărăţia lui Alexandru, fratele lui Leu, şi al lui Constantin, feciorul lui Leu) şi reprezintă soluţia aleasă de Moxa pentru a traduce din Manasses comparaţia mulţimii oştilor adunate de Foca Lev cu nisipurile mării („adunând polcuri cât nisipul mării“): „Deci adună oşti mari de pretutindenea, den Licaon, den Frighiia, den Iveri, den Pamfilia, den Misiia, den Siriia, den Chilichiia, de era mulţi, câtă frunză şi iarbă.“» (ibid.). Nu comentez nici eu – după cum n-a făcut-o nici Al. Dobrescu – că astfel de «plasticizante echivalenţe» aparţin imaginarului comun, cronicăresc, unde s-au ivit din imaginarul oralităţii / folclorului (şi unde le mai auzi şi azi prin satele olteneşti, munteneşti, ardelene, bucovinene etc.: „se-ntunecă … de nori / grindină“ etc.; „mulţi… ca năsâpul mării“ / „mulţi… ca frunza şi iarba“ etc., ceea ce vrea să se tâlmăcească nu în faptul că Moxa nu avea imaginaţie – în cazul letopiseţului său, cu „ecritură istorică“, nefiind necesară –, ci proba că respectivul cronicar cunoştea bine grădina limbii valahe), spre a trece mai departe şi mai iute, reţinând „arcul şi săgeata“ dobresciană din „închiderea“ subcapitolului dedicat lui Mihail Moxa: «Două sute cincizeci de ani mai târziu, un poet iubitor de manuscrise vechi şi care avusese sub ochi o copie (incompletă) a cronicii lui Moxa, va evoca, într-o satiră reprodusă până de curând în toate manualele de şcoală, bătălia din 1395, dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid Ilderim. Cunoscută drept Scrisoarea III, satira în cauză păstrează, în prima ei parte, urme ale lecturilor din Cronica universală: „Se'mbrăcară-n zale lucii cavalerii de la Malta; / […] / Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, / Ori din codri răscolite ori stârnite din pustiuri, / Zguduind din pace-adâncă, ale lumii începuturi, / Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, / […] / Când văzui a lor mulţime câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă; / […] / Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt; / Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu'ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploae…“» (p. 20).
Înţeleg că Al. Dobrescu se abţine să (s)pună în (con)textul de mai sus numele lui Eminescu, adică numele geniului ce întruchipează / sintetizează priveliştea fiinţei Valahimii / Dacoromânităţii, spre a nu da apa la moara imbecilităţii droaiei de detractori / „demolatori“ din ultimul deceniu, puşi în solda unor imperii oculte şi „convinşi“ că vor reînvia cenuşa istoricelor imperii după magico-mitica „formulă-Phoenix“. Cel mai recent „demolator“ aflu că este Cristian Preda, un consilier prezidenţial-băsescian, totodată, şi cadru universitar bucureştean (FSPA – Universitatea Bucureşti), care scrie că «Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică; din acest punct de vedere el este nul» (http://viata-literara.com/2008/03/15/cel-mai-recent-anti-eminescian), evident, fără a aduce vreun argument, vreun citat din opera eminesciană de gazetar (de regulă, „demolatorii plătiţi prezidenţial / guvernamental“ se prefac a nu şti să citeze, a nu aduce „citatul-martor“, pentru simplul motiv că şi-au „angajat neostalinist-paukerist“ tot creierul lor de larve încartofate de gândaci de Colorado, în asemenea lucrări profund anti-naţionale din România contemporană; asemenea „mercenari ai întunecimii“ nu pot înţelege vreodată că, indiferent de neam / rasă, cu cât eşti mai profund-naţional – ca Eminescu, de pildă –, cu atât eşti mai universal (după cum ne încredinţa, într-o prefaţă la un volum de poeme de Eminescu, şi Arghezi – cel mai profund poet naţional de la începutul epocii proletcultiste şi cel mai „bombardat“ / „demolat“, în numele doctrinei stalinsit-paukeriste internaţionaliste). Dar nu înţeleg de ce Al. Dobrescu, un reprezentant înrăzărit al refluxgeneraţiei (the generation of deep clearness), lasă a se deduce că îi este frică de „neo-proletcultişti“, de „neostalinişti-paukerişti“, şi nu spune răspicat că, în cazul de faţă (al „tabloului istoric“ din Scrisoarea III), ca şi în altele, Eminescu operează / transfigurează genial, transpune în zonele inefabile ale Logosului Valah o realitate istorică din vremea lui Mircea cel Bătrân / Mare, o realitate „plagiat-folcloric-cronicărească“ (astfel, refuzând a aduce vreun elogiu contemporanei dinastii a Hohenzollernilor şi „ratării“ re-Unirii Valahilor din Dacia Nord-Dunăreană şi Dacia Sud-Dunăreană prin Războiul de Independenţă din 1877 – 1878), nesupărându-mă şi, dimpotrivă, bucurându-mă şi cu vreun citat (nicidecum cu vreun „plagiat“), fie din studiul din 1968, al subsemnatului, Eminescu la Floreşti, fie din cel „augmentat“ şi republicat în 1981, într-o revistă „academică“ a Societăţii de Ştiinţe Filologice din Bucureşti (vol. II), sau din cel mai recent, din 2007, Eminescu în Oltenia – momentul „Câmpul Cerbului“, publicat în „revista europeană de cultură şi educaţie naţională“, Lamura (cf. TEF, 2; TEmCa, 278 – 282; TEOlt, 7), unde am demonstrat că la genialul bucovinean nu este vorba cumva de „plagiat“, ci de un program estetic-romantic de sublimare a folcloricelor balade, basme, legende, inclusiv istorice (de tip neculcian) etc., un program estetic-romantic al transpunerilor. Pentru lămurirea „tabloului bătăliei de la Rovine“ şi a problemei transpunerilor din geneza Scrisorii III, de Mihai Eminescu, făcute în 1878, în momentul „Câmpul Cerbului“, reluăm mai jos câteva alineate din studiul subsemnatului, despre care s-a făcut vorbire mai sus, nu cu intenţia de a da vreo lecţie distinsului profesor universitar ieşean, ori distinşilor cercetători / eminescologi, ci din dorinţa, din setea de adevăr / cunoaştere, de „radiografiere de mare fidelitate“ a genezei poemului romantic.
La Floreşti, Mihai Eminescu […] a tradus din limba germană „tomul I“ de Fragmente din Istoria Românilor de Eudoxiu Hurmuzaki, lucrare ce i-a fost încredinţată de Academia Română, în urma insistenţelor lui Theodor Rosetti; Eminescu nu a semnat traducerea volumului I al Fragmentelor…, care a ieşit de sub tipar prin ianuarie 1879; paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de Ion Creţu, în 1961, iar «autenticitatea formelor de limbă folosite» (COtr, 605), ne dă certitudinea că poetul a supravegheat nemijlocit tipărirea „tomului I“, celelalte două fiind traduse mai târziu (în 1900) de Ioan Slavici.
Fiind secretarul comisiei pentru traducerea «documentelor Hurmuzaki», Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la Floreşti, prilej cu care notează în Amintiri: «… l-am găsit acolo sănătos tun şi în voie bună. Era numai el la conacul moşiei, singur, adecă în foarte bună societate. În timpul pe care l-am petrecut la Floreşti, boarfele lui se aflau la T. Maiorescu, care rezervase pentru dânsul un iatac luminos, în care toate erau puse în cea mai bună rânduială» (SAm, 116).
În traducerea Fragmentelor…, întâlnim sintagme cu forţă expresivă, sinestezică, unele comune subdialecelor („graiurilor“) oltean şi bucovinean, altele specifice floreştenilor / oltenilor, introduse pentru capacitatea lor dinamizatoare de «scene istorice», pentru relief «revitalizator»: o croiră la fugă de mâncau pământul (HF, I, 35), aruncă oştirea lor claie peste grămadă (ibid, 102), apucară la goană după Cumani cu dârlogii slobozi (ibid, 73), dar sfatul cuminte era de-a surda (ibid., 285), Musa dete dos să scape (ibid., 292) etc.
În paralel cu traducerea Fragmentelor…, la Floreşti, Mihai Eminescu a elaborat prima variantă a amplului poem, Scrisoarea III, cu ambele planuri, în antiteză romantic-justiţiară, cu arhicunoscuta succesiune a tablourilor (I : a. „idila oniro-cosmică dintre Sultan şi Lună“ şi „falnicul“ arbore, axis-mundi, crescând din inima Sultanului, simbol al expansiunii imperial-otomanice la Dunăre; b. trezirea Sultanului, tâlmăcindu-şi simbolurile din visul „trimis de profet“; c. „vultureasca“ expansiune a Imperiului Otoman la Dunăre; d. trecerea armiei lui Baiazid peste Dunăre şi înaintarea-i „în mlaştinile de la Rovine“; e. întâlnirea dintre Mircea cel Mare şi Baiazid; f. scena confruntării armiilor la Rovine şi biruinţa Valahilor în faţa puhoiului otoman; g. odihna oştirii valahe sub clar de lună, în vreme ce războinicul fiu al lui Mircea cel Bătrân scrie „pe genunchi“ o carte Doamnei iubite; II : h. „campania“ eroului liric dusă cu „armele“ satirei / pamfletului împotriva „saltimbancilor şi irozilor“ din contemporaneitate, împotriva epigonilor: „glorii“ stradale, ori de cafenea, „canalii de uliţi“, „panglicari în ale ţării“ şi vânzători de Patrie, împotriva „vulpilor evlavioase din Sfatul Ţării“, a „fonfilor“, „flecarilor“, „găgăuţilor şi guşaţilor, bâlbâiţi cu gura strâmbă“ ca „stăpâni ai naţiei“, stricători de limbă, de obiceiuri etc., încheind prin invocarea înaltului spirit justiţiar carpato-dunărean, întruchipat de Vlad Ţepeş), aflată între manuscrisele poetului de la Academica Bibliotecă Română din Bucureşti, sub indicativul A-2276 (pp. 103 – 107).
Deosebit de interesante sunt transpunerile ca modalitate de a turna în formă nouă «limba veche şi-nţeleaptă», făcute în vreme ce «…cetia pe Hammer, pentru a se documenta asupra înaintării turcilor în Europa» (COp, III, 225), adică Geschichte des Osmanischen Reiches, după cum ne înştiinţează G. Călinescu, fără a fi cunoscut la acea dată paternitatea eminesciană a traducerii Fragmentelor…; Eminescu ajunsese la Hammer prin intermediul lui Hurmuzaki.
Elementele lexicale particulare întâlnite atât în traducerea Fragmentelor… cât şi în Scrisoarea III, datorită elaborării sincrone, ilustrează şi teritoriul transpunerilor:
a) «…îndrăzneţul Sultan, simţindu-se mare în puterea sa, se fălea că de pe pristolul bisericii Sf. Petru din Roma îşi va pune sirepul să mănânce ovăz» (HF, I, 270);
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
b) «…căci începuseră a roi numeroase cete ce călăreţi româno-cumani împrejurul mândrei rezidenţe a împăraţilor…» (HF, I, 81); «…o campanie de răzbunare pustiitoare şi asemenea revărsării de nouri asupra craiului sârbesc Ştefan…» (ibid., 288); «ei revărsară o ploaie de săgeţi asupra năvălitorilor, le omorâră caii…» (ibid., 137); «…o adevărată ploaie de pietre se revarsă asupra năvălitorilor…» (ibid., 116);
Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn
şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn
[…………………………………………………………]
şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…;
c) şi mai aproape de sursă, din Hammer: «Il voyait ensuite surgir de ses reins un arbre qui, toujours croissant et devenant plus vert et plus beau, couvrait de l’ombre de ses rameaux les terres et les mers jusqu’à l’extremité de l’orizon des trois parties du monde. Au-dessous de cet arbre s’élevaient le Caucas, l’Atlas, le Taurus et l’Hémus, qui semblaient être les quatre colonnes de cet immense tente de feuillage. Des racines de l’arbre sortient le Tigre, l’Euphrate, le Nil et le Danube, couverts des vaisseaux comme la mer» (HamH, 66);
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde,
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână!
Ori ca în varianta A-2276:
Înrădăcinat în pieptu-i tot mai mare şi mai mare
A lui ramuri lungi întinde peste ţări şi peste mare…
Tot în perioada petrecută la Floreşti-Filiaşi / Oltenia, sunt concepute şi poeziile: Iambul (un sonet, „ars poetica“, elogiu iambului, măsurii în plinătatea de fagure de-albine, toamna: «De mult mă lupt cătând în vers măsura, / Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, / Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri, / Ce fără piedici trec sunând cezura.»), Vre o zgâtie de fată (patru catrene pe tema tipologiei feminine în trecerea / petrecerea vârstelor), Revedere (meditaţie asupra raportului efemer–peren / etern, unde se pro-jetează codrul ca simbol al veşnicirii, al statorniciei Valahimii / Dacoromânimii la Carpaţi / Dunăre, în ciuda istoriilor vitrege), Fiind băiet păduri cutreieram – despre care notele lui Perpessicius relatează în acest sens: că ar fi compuneri «din 1878, cam de pe vremea când traducea (…) fragmentele lui Hurmuzaki» (EPpos, 647) – etc.
Numind Câmpul Cerbului momentul biobibliografic floreştean-oltean, observăm că în planul creaţiei eminesciene îi corespunde o etapă superioară, marcată de redescoperirea tematicii Erosului / Naturii cu faţa în oglinda vârstelor pure, copilăria şi adolescenţa, de compartimentul transpunerilor ca modalitate de „perspectivare epopeică“, de cercetătorul neobosit, permanent, la izvoarele mitosofiei, ale folclorului, ale limbii, înfăţişându-se şi ca traducător cu înalte virtuţi, în cultivarea graiului viu, dinamizator de tablouri istorice, întru subtila ornamentică a textului.
După Mihail Moxa, Al. Dobrescu abordează «cronicarii moldoveni de limbă românească» (p. 20 – deşi aş fi preferat formula „anti-cioroistă“ / „anti-voronină“: cronicarii de limbă valahă / dacoromână din statul medieval al Moldovei ivit între hotarele vechii Dacii – spre a nu se mai face vreo dirijată confuzie cu vreo „limbă rrom.“, ori cu alte vetre unde mai sunt încă fierbinţi cenuşile imperiilor): Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin. Cum e şi firesc, „metoda oglinzii“ (adică a textelor „faţă-n faţă“ / „paralele“, „al celui plagiat“ şi „al plagiatorului“) dă roadele cele mai convingătoare şi în capitolul dedicat lui Grigore Ureche (la recurs, „faţă-n faţă“ cu cronicarul, stau Sebastian Münster, Joachim Bielski şi Azarie; între marii absenţi: Cassius Dio), cum, de altfel, şi în celelate ale cărţii. Al. Dobrescu – şi aici, ca mai peste tot – dă dovada unei impresionante documentări şi a unei veritabile, benefice acribii filologice, chiar dacă o întreprindere de talia Corsarilor minţii rareori stă în viaţa unui singur om, nesolicitând puterea specializată a mai multor institute (ceea ce intră în bogata sferă a „paradoxurilor“ României de azi şi dintotdeauna). În urmă cu vreo două decenii, cercetând istoriile referitoare la epoca lui Decebal (rodul văzându-se în studiul Decebal – cel mai mare strateg al antichităţii dintre anii 87 şi 106 – regele erou al Daciei; v. TDec, 65 – 76; www.agero-stuttgart.de), am constatat că portretul lui Decebal, făcut de Dio Cassius, în Istoria Romană, a servit drept model cronicarului Grigore Ureche pentru a realiza portretul domnitorului Ştefan cel Mare. Negăsind „faţă-n faţă“ portretul lui Decebal, făcut de Dio Cassius, şi portretul lui Ştefan cel Mare, realizat de Grigore Ureche, cred că nu se iscă vreo supărare în „pădurea de texte“, dacă rugăm pe Al. Dobrescu ca, la ediţia a II-a, „revăzută şi augmentată“, să cuprindă şi cele ce urmează (citându-mă, ca filologii autentici, ori nu, aidoma majorităţii istoricilor ce m-au plagiat şi pe mine, până în prezent, deoarece ei nu prea ştiu rostul ghilimelelor – şi amintesc aici, în primul rând, pe distinşii Napoleon Săvescu, G. D. Iscru ş. a.):
Dio Cassius: «[Decebal se dovedi] foarte priceput în urzirea războaielor şi dibaci în desfăşurarea şi-n finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă („înţelegând când trebuie să lovească şi când să îndărăpteze“), meşter în a întinde curse, viteaz / ager în luptă („meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă“), maestru şi în a se folosi de izbândă cât şi în îndreptarea vreunei înfrângeri suferite („administrând deopotrivă biruinţa şi ieşirea cu bine dintr-o înfrângere“) – pentru care îndelungă vreme fu un adversar periculos Poporului / Imperiului Roman» (textul în limba greacă se găseşte şi în Fontes, I, p. 682; în paranteze, textul nostru cuprinde variantele de traducere faţă de textul din Fontes I, 683; Dio Cassius, Istoria Romană, LXVII, 6; cf. CDIR, II; XIRD, I, 123 sq.; StrPR, 281; MIMS, 52; DDB, 279 sq.; TDec, 65).
Grigore Ureche: «Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi să nu să îndărăpteaze şi pentru aceia, raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut […], să rădica deasupra biruitorilor.» (CILR, 17).
Cu letopiseţele lui Miron Costin şi Nicolae Costin, sursele «sunt ceva mai precise» (p. 27), baza plagiatului la primul cronicar fiind Samuel Twardowsky şi la secundul – Maciej Stryjkowski, Martin Cromer, Antonio Bonfini, Nicolaus Isthvanfius ş. a.
Secunda secţiune, Savanţii / Ştiinţa de contrabandă (pp. 65 – 132), radiografiază interesante plagiate: Nicolae Milescu „valorifică“ din abundenţă pe Martino Martini; Dimitrie Cantemir „se regăseşte“ în Andreas Wissowatius; fraze nenumărate de la Florian Aaron trec în Românii supt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu; propoziţiile Fraţilor Bacheville sunt subtilizate în textele Călătoriilor lui Alecu Russo; Bolintineanu şi Bălcescu scriu texte gemene; Titu Maiorescu parafrazează pe Fr. Th. Vischer până în vecinătatea plagiatului, «ca un învăţăcel conştiincios» (p. 103 sq.); ş. a. / etc.
Secţiunea a treia, Dascălii / Parada dascălilor (pp. 133 – 172), surprinde fenomenul de plagiat / plagiatologie în manualele şcolare, de la Amfilohie, episcopul Hotinului, «care tipăreşte la Iaşi, în anul 1875, câteva manuale, pare-se că destinate şcolarilor Academiei Domneşti» (p. 135), până la manualele lui Victor Duruy, plagiate de P. I. Cernătescu, ori până la cursurile universitarului ieşean Nicolae Quintescu (1841 – 1913), plagiate din «clasicistul german Gottfried Bernhardy, Grundriss der Römischen Litteratur (Halle, 1850)» (p. 143), sau până la chirurgul, profesorul universitar şi, după 1890, academicianul din Bucureşti, Gh. Râmniceanu (1845 – 1915), plagiatorul lui Joseph-Auguste Fort, George Bercaru ş. a. Legea presei promulgată de Al. I. Cuza, în 1862, «nu a avut puterea de a descuraja pornirile mai mult ori mai puţin frauduloase» (p. 136) în domeniul manualelor şcolare.
Secţiunea a patra, Predicatori şi oratori / Verba volant (pp. 173 – 212), urmăreşte cancerul plagiatului în predici, în conferinţe, discursuri etc.: Coresi copiază din Omiliile patriarhului Ioan Caleca; Antim Ivireanu îşi extrage frumoasele fraze ale Didahiilor din Arta retoricii de Francisc Scufos (Veneţia, 1681); în 1798, Ioan Piuariu-Molnar, tâlmăceşte lucrarea lui Scufos şi o publică sub titlul Retorica; «un pasaj din manualul lui Scufos intră şi în alcătuirea predicii Învăţătură la noiembrie 8, în zioa săborului sfinţilor îngeri; atâta doar că Antim este aici selectiv, simplificând ceea ce Retorica de la 1798 traduce integral» (p. 181); Petru Maior îşi însuşeşte fraudulos o predică de la Paolo Segneri; Eufrosin Poteca trece în proprietatea sa un text de-al lui Jean-Baptiste Massilion, bineînţeles, într-o «traducere servilă» (p. 193); mai sunt analizate plagiatele: George Schina din Paul Gide, Ion Crăciunescu din J. M. Guardia, Anghel Demetriescu din Hippolyte Taine.
Secţiunea a cincea, Tâlmăcitorii / Arta de a traduce (pp. 213 – 240), se ocupă de furtul de traduceri: Iordache Slătineanu / Vasile Aaron, Dositei Obradovici / Dimitrie Ţichindeal ş. a.
Secţiunea a şasea, Juriştii / Lupul moralist (pp. 241 – 254), se ocupă şi de «lucrările de licenţă în drept de la facultatea bucureşteană (care) sunt, în majoritate, „traduceri textuale, plagieri mai mult sau mai puţin deghizate […] după tezele de drept franceze“, aprobate şi elogiate de îndrumători fără a fi citite; însă această practică este cu atât mai de condamnat cu cât „oamenii ăştia formează astăzi o parte importantă din justiţia ţării, sunt poate procurori, preşedinţi de tribunale, judecători ai dreptăţii“; mai mult, tocmai „oamenii ăştia cu titlu condamnă, admonestează sau vor admonesta în termeni severi pe un hoţ literar, adus la baza justiţiei de păgubaşul în chestie“» (p. 246).
În Anexe (pp. 255 – 358) se află piesele de bază ale plagiatologiei româneşti: Gr. G. Tocilescu, D. Petru Cernătescu şi istoria universală (pp. 257 – 267), extras din Columna lui Traian, an IV, nr. 14, decembrie 1873; L-am prins ! – articol semnat Redacţiunea, ce se constituie într-un «Supliment la Revista Contimporană, an IV, nr. 5, mai 1876» (p. 275), prin care se dovedeşte plagiatul lui Dr. Brănză din E. Planchon; Dr. Zotu, Tit Maiorescu: Logica. Partea I: Logica elementară…, unde se relevă faptul că T. Maiorescu a copiat din filosoful englez John Stuart Mill (articol extras din Columna lui Traian, anul VIII, noua serie, tom II, Bucureşti, 1877, pp. 293 – 298); M. Eminescu, Observaţii critice (extras din Curierul de Iaşi, an X, nr. 87, 12 august 1877, p. 2), unde marele poet ia apărarea lui Titu Maiorescu, acuzat de dr. Zotu de plagiat, precizând că sursele autorului Logicii au fost citate: «Iar adevărul este: la pagina 104 şi 105 sunt citate manualele întrebuinţate la compunerea Logicei, fiecare însoţit de-o scurtă notiţă critică sau de-un aviz pedagogic» (p. 286), urmate de citate. Etc.
Prin „spinoşenia“ admirabilei lucrări, o superbă „instituţie-cactus“ a Înaltului Spirit Justiţiar, Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români (2007), Alexandru Dobrescu, eclipsează „parţial“ / „total“ instituţii similare din celelalte compartimente / domenii ale societăţii româneşti de azi – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională a României, Tribunalul Suprem etc. –, dovedind prin aleasă făptuire că „legea deconspirării cancerului numit plagiat“ funcţionează şi va funcţiona benefic, pentru o veritabilă, sănătoasă cultură / civilizaţie valahă.
SIGLE:
v CDIR = Cassius Dio, Istoria Romană, I (traducere de A. Piatkovski), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973.
v CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
v COp, III = G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatră şi Artă „Regele Carol II“, 1935.
v COtr = I. Creţu, O traducere a lui Eminescu nevalorificată încă, în Limba română – revistă editată de Academia Română din Bucureşti –, X, nr. 6, 1961.
v ELuc = Mihai Eminescu, Luceafărul (ediţie, note, studiu introductiv, tabel cronologic, de prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus, 2004.
v EPpos, II = M. Eminescu, Poezii postume, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964.
v HamH = J. de Hammer, Histoire de l’Empire Ottoman depuis son origine jusqu’à nos jours, livre II, Paris, MDCCCXXXV (traduit de l’Allemand par J. J. Hellert).
v HF = Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din Istoria Românilor, tomul I, Bucureşti, Editura Ministerului Cultelor şi al Învăţăturilor Publice, 1879.
v LÎns = Barbu Lăzăreanu, Însemnări istoriografice, în revista Adam, nr. 114 (anul X), 14 ianuarie 1938.
v SAm = I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
v TCS, I = I. E. Torouţiu, Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1931.
v TDec = Ion Pachia Tatomirescu, Decebal – cel mai mare strateg al antichităţii dintre anii 87 şi 106 – regele erou al Daciei, în revistele: Dacia magazin (New York – Deva – Orăştioara de Sus), nr. 35 / 2006, pp. 65 – 76; Magazin («cultural-istoric şi de informaţie – revistă a Românilor de pretutindeni» – Timişoara), anul XII, nr. 12 / decembrie 2006, p. 2 sqq.; şi în web-revistele: Agero (revista pe internet a Asociaţiei Germano-Române), Stuttgart (Germania), 26 iunie – 2 iulie 2006 (www.agero-stuttgart.de); Noi, Nu ! (Cluj-Napoca, «revistă de cultură şi atitudine») – www.revistanoinu.com / decembrie 2007.
v TEF = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu la Floreşti, în ziarul Înainte (Craiova), anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 2.
v TEmCa = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu în «Câmpul Cerbului», în Limbă şi literatură (trimestrial editat de Societatea de Ştiinţe Filologice din România), volumul al II-lea, Bucureşti, 1981, pp. 278 – 282. Cu „mărunte modificări“, studiul a fost republicat de revistele Caietele Dacoromâniei (Timişoara), anul II, nr. 3, 22 martie – 21 iunie 1997, pp. 3 – 7, şi de Lumina (Novi Sad / Serbia), nr.4-5-6 / 1998.
v TEOlt = Ion Pachia Tatomirescu, Eminescu în Oltenia – momentul „Câmpul Cerbului“, în revista Lamura (Craiova), anul VII (serie nouă), nr. 10–11–12 (72–73–74), octombrie – noiembrie – decembrie, 2007, p. 7.
v TS, III, IV = I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, Bucureşti – vol. III, 1932 (vol. IV, 1933).